SUFERINŢA   ŞI  BENEFICIILE  EI

Am trăit cândva  o noapte cu senzaţii  atât de puternice la nivel fizic şi afectiv,  încât cred că moartea e ceva asemănator sau, oricum, nu departe. O durere sfâşietoare  resimţită incredibil de puternic  la nivel afectiv şi  trupesc în acelaşi timp... tremur, spasme, ameţeli, frig puternic, senzaţie de gol, frică,   neputiinţă,  paralizie controlată parcă de altcineva,  sufocare,   presiune intracraniană şi la nivelul toracelui, ca şi cum mai ai un pic şi explodezi, senzaţie de greaţă profundă pentru propria persoană, de nimicnicie pentru veşnicie....Parcă sufletul voia să iasă din mine, singur, iar eu nu puteam face nimic. Deşi am adus pe lume 3 copii şi am trecut de două ori prin travaliu, pot spune că durerea localizată doar la nivel  fizic e un balsam pe lângă ce am putut simţi atunci.

În astfel de momente din viaţă nu e nimeni lângă tine,  nimeni nici în sufletul tău, nu ai de cine sau ce  te agăţa,  nu are cine să te mângâie cu o vorbă măcar, cu o îmbrăţişare, cu un surâs.  Asfel de momente sunt special create doar pentru tine, ţi se cuvin, ca un premiu personalizat pentru încrederea pe care o ai în tine şi în oameni.

Ei, sigur, veţi spune, a fost o noapte, nu are cum să fi fost atât de rău, a trecut. "Ce nu te doboară, te face mai puternic"? Frumos spus, dar nu.

Amprentele suferinţei   nu îţi conferă exclusiv puterea de a încasa alte suferinţe, ci  te pot transforma într-un om mai bun sau mai rău, în funcţie de cum e fondul tău sufletesc sau cum îl dezvolţi. Dacă ajungi într-un moment de genul acesta, te poţi identifica mai departe în una din cele două ipostaze :

1. Devii un  nesimţit, dacă ai avut astfel de înclinaţii sau aşa ai fost dintotdeauna. Corecţie necesară: "nesimţit"- în ideea că nu vei mai vrea să simţi sau nu vei mai simţi decât cu un scop, legat de avantaje şi conjuncturi; indiferent; nepăsător, prefăcut, duplicitar, ipocrit.
  Dacă faci parte din categoria aceasta, suferinţa te orbeşte, te face egoist, te individualizează,  iar tot ce vei face mai departe va fi în primul rând în interesul tău, răzbunându-te parcă inconştient pe toţi cei din jur, făcând din ei mijloace pentru atingerea scopurilor tale. Nimic nu pare să merite, nimic şi nimeni nu merită.
De fapt în mintea ta, te crezi superior pentru că ai scăpat de suferinţă şi pentru că ai trecut cică peste ea. 

Peste suferinţă nu se trece cu buldozerul, nu scapi, ci trebuie să facă parte din tine pentru totdeauna, candva ai să înţelegi de ce, dacă o ştergi nu o să înţelegi niciodată.

"Am suferit, merit să fiu fericit, merit să mă bucur de viaţă, merit...." spune egoistul. Totul e însă atât de fals, pentru că din suferinţa aceea nu ai învăţat nimic, ai vrut să o ştergi cu buretele, să uiţi. Ba mai mult, ai să o provoci altora însutit pentru că acum te gândeşti doar la ce e bine pentru tine şi pentru cei care te aprobă, atât, ca şi cum ai trăi într-o elită exclusivistă. Nu ai învăţat nimic,  nu poţi tu trece mai departe "călcând pe cadavre", nu îţi poţi răscumpăra durerea, nu o poţi îngropa,  nu poţi clădi fericire pe atitudinea indiferentă faţă de cei din jur sau pe suferinţa provocată justificat altora, spre binele tău. 

2. În a doua ipostază vorbim de o cultivare a  sensibilităţii, cel în cauză devine mai  bun, mai iubitor, mai smerit, nu judecă,  iartă, dăruieşte sincer, şi celor faţă de care nu are nici o datorie- iubire, timp, emoţii, frumuseţe sufletească. Dezvoltându-se în felul acesta, învaţă de fapt,  creşte.

 Suferinţa te face să înţelegi cât de mult poţi greşi, tu sau ceilalţi, te învaţă să ierţi, să te vezi nu superior, ci mic, aşa cum eşti în realitate.
Dacă te crezi superior, evoluţia ta se opreşte deşi nu îţi dai seama, nu mai eşti stimulat să te dezvolţi,  nu mai este necesar să creşti şi să evoluezi, iar toată ascensiunea ta se va fi terminat înainte să înceapă; dacă devii smerit, eşti conştient de tine şi de posibilităţile tale, vrei întotdeauna mai mult de la tine, te raportezi corect la tine şi la ceilalţi, la Dumnezeu.

Suferinţa nu e  o medalie de merit care îţi dă drepturi asupra celorlalţi, nu te face responsabil sau evoluat, e doar un catalizator al propriilor tale însuşiri, care te apropie mai mult şi mai mult de ce eşti tu.

E bine să uităm suferinţa?

Uitarea nu este dată de Cineva de acolo de sus pentru astfel de situaţii, uitarea e pentru surplusul de informaţii, nu există şi surplus de trăiri.  Nu avem doar 2 litri de suflet şi nu ne încape acolo iubire decât pentru noi şi ai noştri. Poţi spune.. m-am săturat să mă bucur, m-am săturat să simt, să plâng, să iubesc?

Nu poţi să te saturi, poţi doar să nu mai vrei, să te înrăieşti, să te împietreşti sau mai simplu, să accepţi ce ai în suflet. De tine nu ai unde fugi.
Simţirea nu încetează nici după viaţa aceasta, nici după mormânt, pentru că vine din suflet şi nu din trup, e veşnică asemeni lui. Nu ai unde fugi de sufletul tău şi de ce simţi, oricât te-ar împietri suferinţa. Nu asta e rolul ei, ea te deschide spre tine, te arde cu întunericul durerii, te smereşte, rămâne vie în tine şi cu ea trebuie să  trăieşti ca şi cum ţi-ar lipsi un ochi. Vei vedea cu celălalt toate lucrurile şi minunile pe care le-ai ignorat până atunci sau ... vei orbi de tot pentru că nu mai ştii să vezi, ai uitat sau pur şi simplu nu mai poţi.

Schilodit sufleteşte, cu ochii uitaţi în răni pe care le doreşti uitate, ca şi cum ai putea uita că nu mai ai o mână, un picior, o mamă sau  un prieten, vei merge acum conştient spre alte şi alte nopţi de calvar sufletesc. Ştii că vor veni, că nu a fost singura noapte, le simţi cum se apropie, le adulmeci...  şi taci.