(Scrisoare fără destinatar - poveste pentru oameni)
*
Zidul - primii pași
Ziduri de moralitate fățarnică ne-au încălzit în mediocritate.Acolo ” textele”, repetate, iar și iar, au capătat caracter indistructibil de lege.
Acum, ele iau decizii, ele ne răspund la orice întrebare
și nu oamenii, nu sufletul.
Oamenii greșesc, au multe ”noduri în papură”, iar tu, te agăți de ele,
rânjind zgomotos, te aburci, apăsând, să poți urca.
Convins, calci și pe tine, îți anulezi impuritățile, te înalți.
Te renovezi, izolezi pereții gândurilor de igrasia trecutului,
îți pui termopane sufletești, să nu mai simți nici o adiere de lacrimă,
prea caldă, inutilă, umezeală de sentimente irelevante.
**
Automotivația
Iluzii lipsite de autoritate și vise fără ambalaj.Nu mai contează,
trebuie să fii deasupra, cu sau fără tine,
cu sau fără suflet.
Important devine ce ai, ce vezi, nu ce vrei.
Ce vrei e imposibil oricum, ți s-a implantat în rațiune, acum știi și prin somn.
Ce simți atunci când îți permiți, e complicat, nerecomandat, inutil, doare.
Șterge! Anulează, resetează de mii de ori dacă e nevoie.
Trebuie să fii acolo, pe zid, pe baricade, simulând cu sinceritate, cu convingere, altfel....
altfel o să fie rău și ți-e frică.
***
Urcușul
Ți-ai acoperit ochii de atâta frică și, ascuns de tine, ai învățat să apreciezi:
Ai deja un loc de cinste, călduț, ai muncit pentru el,
nu poți privi în orice alt sens, nu ai voie.
Ești organizat între cărămizile zidului, ca orice produs pe raft,
nu poți pleca din locul pregătit ție,
Te oprește eticheta cu specificații principiale, te gâtuie încet și sigur, corect și îndreptățit,
în fiecare zi.
Urci împiedicat, împins în linie dreaptă, ai cătușe invizibile, la mâini și picioare,
ai mintea împânzită cu valori de beton armat,
care îți ghidează conexiunile sufletești doar pe meterezele zidului.
Acolo ai voie să simți.
****
Indicații prețioase
Așa, bravo! Ai grijă cum și cui vorbești, nu depăși linia, raportează!
Zâmbește până la semn, nu mai fi copil, comportă-te după indicațiile etichetei.
Ți se spune clar, echivoc: tot ce nu e zid, e gunoi.
Nu mai poți mulțumi oricui, nu se cade,
recunoștința e pentru cărămizile din zid,
nu pentru orice nod în papură sau în gât, strivit de ego-ul orb.
Ai îndrăznit să strecori o lacrimă ? Cum ai putut face asta?
Ai renovat ! Nu mai ai dreptul la nici un strop umezeală, faci igrasie.
Ai drepturi de care trebuie să te mândrești, bucură-te!
Ești liber și ai dreptul... ba nu, ai obligația chiar
să denigrezi tot ce te poate da jos de acolo, de pe zid,
tot ce te poate coborî la nivelul inferior de... om.
Știi, primatele s-au născut în copaci și s-au cățărat pe zid, fluierând după hrană;
tu cât de greu ai urcat aici și îți trece prin cap să cobori?
Deștepte primatele astea, dacă te-ai născut om, ai dreptul să te răzgâdești,
omul e nimic.
Ai dreptul să judeci, ai dreptul să lovești, să folosești,
să uiți, să strivești. Poți, ai primit la desert și argumente, deci asta vrei.
*****
Amăgirea
Instinctul de supraviețuire devine mod de a trăi...și e bine.
Crezi din ce în ce mai tare în ”eu”-ul, ce nu mai e al tău, e doar furat ție,
cu acordul tău, ce-i drept, în schimbul fericirii conforme.
Tu ai decis, păcălit sau nu, ajutat, împins.
E decizia ta, tot timpul ți se amintește, așadar...crezi.
Eziți câteodată, te lupți mocnit cu resturi de suflet renegate, dar crezi.
Iar ce crezi, nu vei pune la îndoială,
nu ai voie.
******
Cu sufletul în buzunar
”Textele”-cărămizi știu totul, tu nu știi nimic.
Ai învățat, greu, încăpățânat încă, nesigur, cu sau fără voia ta, dar ai învățat asta.
Ți se repetă iar și iar, ai urechile ciulite la comandă și sufletul strâns pachet, în buzunar.
Ești gata, ai trecut cu brio testul lepădării,
ți-ai creditat cordonul ombilical zidului și primești bonus în fiecare zi, constant,
instructajul necesar.
Crezi că zidul te apără pentru că acum ești legat de el , vorbește la unison cu tine, te repetă,
are argumente solide, firimituri de Dumnezeu și biblii cu jertfe pentru tine.
De el nu ai voie să treci, e altarul suprem, incontestabil.
Nu vezi cu sufletul în buzunar:
zidul e fals,
e al celor ce nu și-au pierdut abilitățile de primată, oricât le-ar fi ascuns conjuncutural,
e al celor care nu pot urca singuri,
fără să se spijine pe ”nodurile” altora, fără ”texte” repetate, iar și iar,
fără megafonul corector cu ochi de vultur.
fără Dumnezeu zidit în cărămizi de cuvinte, aburit în principii,
negăsit în fapte.
Dumnezeu e zidit acolo, atât,
dar tu nu îl mai cauți demult.
De asta ție îți e greu și de asta tu muncești atât să îți fie parcă bine,
tu nu ești de acolo, tu încă ești om.
*******
Consolarea
Om? La ce bun?Important e să fie bine... îți zici.
Și totuși ți-e rău.
Trebuie să faci asta, așa e bine.
Atunci de ce e rău?
În bine nu există rău.
Cine e cu adevărat moral nu zidește pe Dumnezeu în cărămizi.
Om, greșind, căindu-se, Îl are în suflet, Îl împarte - hrană, cu toți,
nu știe darul de a țese minciuni de netăgăduit,
cu care să lovească în cei ”cu noduri”...de acolo, de pe zid.
Parcă știi asta, parcă mai simți, dar nu trebuie.
Nu mai poți coborî la tine, nu mai ai voie.
Fără zidul legat de tine îți e frică,
ți s-a spus doar - altceva mai bun nu există,
nu e bine să mai cauți, ai totul:
ești premiat cu liniște...din când în când.
********
Fericire la schimb
Țin de cald cărămizile, textele, altarul suprem.
Un ” acasă ” surogat, cu care te-ai obișnuit în lipsa fericirii.
Cui îi trebuie fericirea? Fericirea e pentru oameni.
Cei superiori se fericesc singuri, se fac ei pe sine fericiți când vor, la comandă,
nu au nevoie de nimeni, nu au nevoie de suflet, nici tu nu ai.
Ca să te urci pe zid și să rămâi cocoțat acolo e suficient să fii primată.
Evident superioară, evoluată, rațională, îndreptățită,
dar obedientă, respectând cu frică și convingere, indicațiile asumate.
E suficient să fie bine,
îți impui să fie, trebuie.
Ai, posezi ceva, sunt motive de bucurie exersată, muncită, fericește-te!
Fericirea îți poate lua lucruri, dându-ți doar sentimente și oameni.
Prea puțin, afacere neprofitabilă cu predicții nesigure.
Tu nu vrei să pierzi nimic, ” ce-i în mână nu-i minciună”.
Îndrăznești să te întrebi totuși :Ce e după zid? Dacă e frumos? Dacă e fericire?Dacă...
Un pumn în ureche îți redirecționează brusc și emoționant gândirea simțurilor vinovate,
trezite sporadic doar de ideea asta utopică.
Bietul pumn, cât bine îți vrea și cât suferă pentru tine! Pentru tine și din cauza ta, mereu.
Pumnul- victimă te ajută să nu mai auzi eronat vreo fericire, îți vrea doar binele.
Clar! Rămâi aici, lipit de zid, legat și furat ție, dar convenabil și just.
Așa trebuie, în rest nu mai contează nimic,
nici nu există nimic.
*********
Tu și cu tine
Îți țiuie urechea binecuvântată de pumn, din când în când; încăpățânată, tot mai aude.Te mai întâlnești câteodată târziu,
prea târziu, noaptea, în somn,
cu gândurile adunate în ani așteptați, dar de tine uitați.
Trec greu orele, zilele- calvar sufletesc, dar anii se duc de tot.
Amânarea a devenit minciună, dintr-un mod fricos de a trăi.
Cineva din subconștientul tău încă mai tresare totuși,
încă mai respiră, dar nu mai ești tu.
Se zbate încăpățânat, ca o râmă în acul fatidic,
deși ai strivit-o apăsat, cu călcâiul, spre a-i frăgezi măruntaiele.
Alungi imaginea ”nepotrivită”, neconformă, speriat
și cu ea amestecat, îți pleacă toate visele.
Nu îți mai dorești nimic, nu mai poți, nu trebuie.
Ai devenit unealta altor vise, dar nu ale tale,
Ai, dar nimic nu e al tău, al tău e doar ce ai avut și ai în suflet.
Dar sufletul nu ți-l găsești, l-ai rătăcit cu bună știință, ascuns în buzunar.
Lucrurile vin, se strică, se pierd, ca și oamenii dedicați lor.
Nu vezi, pentru că ochii tăi triști au învățat că lumina e întunericși întunericul e lumină,
nu auzi pentru că ți-ai astupat urechea să nu te mai doară.
Orbecăid pe întuneric, zărești sporadic imaginea aceea din vis, de jos, de departe.
O privești pe ascuns cu inima cât un purice: Ce frumoasă și de neatins e!
Dar tu trebuie să aperi minciuna realității, ai muncit pentru ea, nu o dai ieftin pe vise gratuite.
Totul costă, totul se plătește și încă scump, doar așa are valoare, iar frumusețea nu există.
Mai bine o ucizi și o transformi, o urâțești.
Așa scapi.
Sistematic, o împungi cu pumnale de fiere, te descarci, îți alini nimicul suferind,
căci din tine atât rămane, otrăvindu-te singur, susținut de un zid.
Zâmbește trist, cu ochi sfidători de speranță, năluca, în zbucium nestins.
O îngropi în lacrimile ei, iar apare, cu încăpățânare, ca și cum ți-ar semăna,
ca și cum te-ar ști, te-ar simți, mai bine decât poți tu acum, cum erai altădată, tu.
Iar și iar, te întrebi, o întrebi, urlând, mirându-te:
”Cum de mai ești acolo..?...Dispari! Ai să dispari, o să reușesc...”
Apoi nu te mai întrebi ”de ce e încă și câteodată acolo?”,
Nu te mai întrebi deloc ”de ce?” Deja te amorțești din nou,
paralizat de ”binele” necesar.
**********
Mănâncă și bea!
Ai început să uiți, mirosul fericirii nedorite nu îți mai bântuie nările.
Ai prăjit în tigaia încinsă resturile de om, nălucă și vis.
Ai amestecat cu pumnul, ai zdrobit rămășițele și ai pus sare din belșug.
Cu sarea asta multă ai clădit un om care nu mai e om, dar e nou, e superior.
Ai scăpat de tine, om nou de oțel.
Nu mai iubești căci te iubești și tu ție, îți ești de ajuns.
Nu îl cunoști pe Dumnezeu și nici un strop de durere nu îți tulbură liniștea,
există Dumnezeu în texte, în fapte ai fost învățat să fii tu.
Altcineva crește în tine, altcineva vorbește,
Râde sarcastic, speriat, fugar de sine,
Uită, doarme, mănâncă și bea.
Dormi! Bea și mănâncă ! Stai acolo sus pe zid în siguranță !
Ai muncit, ai învins, meriți liniște, ai răsplata la cină, ai premiul gătit:
Mănâncă și bea!
Toate zilele vieții tale sunt aici jos, în farfurie.
Ia cu pâine albă!
