Adevăr ?

Da, adevăr. Nu știu câți dintre noi știu cu adevărat ce înseamnă de fapt ”adevăr”. Și bineînțeles că nu mă exculd nici pe mine din această categorie. Săptămână de săptămână, zi de zi, oră de oră, minut de minut.. nu cred că este moment din viața noastră în care să nu confundăm adevărul cu alte concepte. Nu vreau să dau nume la acel ceva care e antonimul ”adevărului”. Prefer să fiu subtilă.

Nu te-ai gândit niciodată de ce atunci când o persoană te întrebă ”ce faci?” tu, inevitabil, răspunzi ”bine” ? Nu știu dacă e din politețe, sau pentru a părea că totul e bine, dar știu sigur că în 90% din cazuri nu e deloc ”bine”. De ce să ne complicăm cu răspunsuri mari și pompoase ”sunt în mall, îmi caut o bluză care să mă reprezinte, știi tu, cu dantelă și albă dacă se poate, nu o vreau galbenă, știi prea bine că urăsc culoarea asta, și mă uit și după o pereche de pantofi negri pentru o nuntă, doar că, știi tu, îi vreau cât mai simpli...” etc, lista poate continua. E mult mai simplu să te rezumi la ”bine, tu?” Acesta e doar un exemplu de non-adevăr.

”Vreau ca prietenul/prietena mea să fie mereu sincer cu mine” nu mă refer doar la partener ci și la amici. Replica asta nu îşi are deloc rostul.. Nu poți fi sincer cu nimeni, nici măcar cu tine însuți uneori și tu vrei să fii sincer cu cei din jur ? Sau cei din jur să fie sinceri cu tine? Nu se poate.. Gândește-te cum ar trebui să fie de fapt un om sincer, și cum ar trebui el să reacționeze:

-ai o față plouată azi, parcă nu ai mai mâncat de 1 săptămână

-fondul acesta de ten te face mai bătrână decât ești

-chiar ești scârbos, mai abține-te din zâmbit

-încetează să te mai îmbraci ca și cum nu ai avea neuroni

-rochia asta te face de 3 ori mai grasă decât ești de fapt. Tu ești de fapt grasă, dar cu rochia asta pe tine, întreci recordul...

  Asta înseamnă de fapt să fii sincer. Să spui ce mintea ta îți dictează atunci când vezi un anumit lucru. Sigur că asta se poate numi și ”nesimțire”, dar de fapt ne înșelăm. Acesta e de fapt ADEVĂRUL gol goluț.

  Știu că uneori nu spunem adevărul din milă sau simpatie, pentru un prieten, coleg, soră..Nu vrem ca o persoană foarte dragă nouă să se simtă prost. Dar, după cum am zis, ”sincer” e o expresie, îmi permit să spun asta pentru că îmi trec o groază de lucruri prin minte când mă gândesc la el, o expresie complexă și un ”lucru” pe care nimeni nu o să îl poată duce la capăt.

P.S. Adevărul e în inima ta, dar inima îți joacă feste. Ascult-o şi ... așteaptă.

Balcan Madalina, 

mai 2013

Nevoie de ceva

       Mãr? Bananã? Portocalã? Rodie?

Nu.. nimic din  ce îmi doresc.. Am nevoie.. am nevoie de ceva, ceva al meu.. Doar al meu..

Vreau o bucatã din ce am nevoie, un strop din ce îmi doresc, o fãrâmã din ce e al meu.. Doar atât..

Dar unde, unde le gãsesc? Le caut necontenit. Fug de a mea privire, fug de curiozitatea mea, fug de râsul meu.. Fug de mine.

Trebuie sã scotocesc si sã rã..scotocesc pânã când simt cã orizontul îmi bate la fereastã..da, la fereastrã, nu mai bate la usã, cã aflã ”pãrintii”, fereasta  e mai sigurã şi mai protectoare.

Dar nu aud nimic la fereastã. Oare mai întârzie? Oare va mai veni? Oare a uitat unde stau?.. Nu, nu a uitat, e inevitabil. Cumpãrã flori, da, flori, stie cã mã topesc dupã ele..

Dar totuşi, de ce zãboveşte aşa mult? Trandafiri galbeni, da, stie prea bine ce prefer, mi-a luat de atâtea ori.. Dar..

Şi n-am ştiut niciodatã sã am grijã de mine aşa cum o face el. E bun la asta, si nu numai. M-a ajutat sã mã cunosc, si sã îl cunosc.. L-am ajutat când a avut nevoie, da, chiar a avut..

Dar acum..acum unde e? Îmi lipseste, nu mai e ca înainte.. Râsul lui, parcã uneori ciudat, dar plãcut, privirea tulburãtoare dar protectoare, glasul ferm si cald, sfaturile întelepte..

Nu îl mai simt asa de aproape, mã ajutã si acum, dar mai putin.. asta îmi lipseste. Nu mã întelegi, nu?

Este alãturi de mine, dar nu sunt singura lui prioritate.. Mã iubeste, dar nu îmi poate fi mereu alãturi..

Eu sunt cea mai micã, am nevoie de o atentie mai sporitã, ce pot sã îmi fac?

Bine, te înteleg, nu ai timp, dar îti doresti din tot sufletul sã mã asculti, nu poti acum, dar vei putea în viitor.. Mã iubesti, dar mã rogi sã te înteleg.

Bine, te înteleg.. Te înteleg pentru cã esti tatãl meu, si am o nevoie nesfârsitã de tine. Te înteleg pentru cã si tu mã întelegi în putinul timp pe care mi-l acorzi.

Dragã tatã, mã iubesti, stiu.. Dar sunt nerãbdãtoare sã îti spun cã eu, fiica ta, cea micã, de altfel, te întelege, sprijinã si sã nu uitãm cã îti poartã o dragoste enormã.

Pentru cã esti al meu, tatãl meu. 

Balcan Madalina, 

mai 2013

CONCRET ŞI IUBIRE- SUBIECTIV

Nu pot percepe fericirea aici.
E prea îngust şi totuşi simt că mă pierd. Ceva mă trage în jos, ca şi cum forţa gravitaţională a prea multor aerieni visători la fericire, şi-ar fi găsit locul în inima mea. Prea mă trage ca un magnet spre miezul rece al pământului!
Mă apasă aerul şi norii, şi gerul, şi soarele, totul îmi e străin, un " afară" cu care trebuie să mă obişnuiesc în lipsa fericirii.
Euforia îndrăgostiţilor mă apasă în jos ca şi cum aceştia, inconştienţi, şi-au lepădat sensul greoi al existenţei pe umerii mei.
De ce mi se pare grotesc felul în care unii dintre voi  văd fericirea? Prea mult în prea puţin şi de prisos prea devreme.
 Câte feţe avem noi oamenii?
Atât ştiu sigur că v-aţi dat jos măştile de oameni simpli , înnegrite şi plumbuite. Acum vi se pare că nu mai sunteţi oameni obişnuiţi, că vi se cuvine o bucăţică de absolut pentru că deţineti, de fapt posedaţi cu mândrie, sentimente. V-aţi umplut de aşa-zisa "dragoste" şi plutiţi în aer ca nişte baloane de spumă.  Cu siguranţă pentru toţi există şi un mâine, care presupune încadrarea în prezent a viitorului, şi cu siguranţă, dragilor, mâine va ploua. Atunci care balon de spumă n-are să-şi caute haina aceea măsluită şi plumbuită pentru a scăpa de  sfârşit, cu preţul de a redeveni iremediabil, om?
Poţi să simţi atât de intens dragostea încât să ai senzaţia de imaterial... nu e destul de intens de vreme ce încă mai auzi ploaia de mâine şi vezi norii. Ţi-e frică.... şi de ce? Pentru că ai să fii un strop de nimic.
Orgoliul de tine, de a fi ceva, devine obsesie şi predicând altruismul, în fiecare om se naşte un Narcis.
Un pe departe, om.
Visul e din tine şi e doar o iluzie dacă nu ai puterea să-l trăieşti, ca şi fericirea ta  închipuită  în sentimente. Însă ţi-e foame de ceva concret  şi în curând ai să înghiţi tot.... că eşti iubit, că ai găsit fericirea.
Ar trebui să te consolezi  cu greutatea de om adevărat şi să-i cauţi sensul profund mai aproape, în tine, chiar în ideea de om imperfect.
Perfecţiunea e un ideal nesătul. Îl visăm cu toţii şi de aceea îl iubim. Ca şi absolutul.  Doar cei care cred, urcă, ceilalţi aşteaptă ploaia.
 Iubirea nu e palpabilă, nu e în exterior, e în tine, de acolo dacă există, se înmulţeşte prin ceilalţi.  Iubirea nu are ce căuta în concret, lacrima ei e grea, apasă undeva spre miezul pământului şi înneacă un suflet în necunoscut.


februarie 1994

APROAPE


Mi-am atins sufletul
încet, să nu-l trezesc.
Doarme, acolo departe,
 înnecat de ceva,
ca o explozie de flori
aruncate peste durere.





aprilie 1995

ZÂMBIŢI, VĂ ROG...

      Mă uit în jur şi în locul oamenilor, de multe ori văd doar indivizi: persoane, reprezentări, entităţi "umblătoare", zâmbete false, priviri iscoditoare sau atotştiutoare, grimase, ipocrizie prost "jucată" sau jalnici "imitici" *.
Rar mi se întâmplă să văd  bucurie sinceră, "esenţe", adevăr, ....oameni.
Nu e vorba aici de judecată, nimeni nu e în măsură să judece, dar mă întreb doar... unde sunt oamenii?
        De ce atunci când zâmbeşti trecătorilor eşti considerat fie nebun, fie cel puţin ciudat sau  în lumea ta? De ce se uită ceilalţi suspicios la tine dacă le zâmbeşti?
Simplu,  apare în ei  înşiruirea de întrebări bănuitoare : De unde mă cunoaşte? De ce a zâmbit? Vrea să îmi transmită ceva? Râde de mine? Am şliţul descheiat? Mi s-au rupt oare ciorapii?  Vrea ceva de la mine?...
Concluzia: nu îl/o cunosc sau: omul ăsta are o problemă, nu e normal,  are  sigur ceva cu mine, (bun sau rău, chiar nu contează) ori poate o fi luat-o razna.
   
  Ciudat, am fost în Marea Britanie, iar acolo oamenii îţi zâmbesc atât de natural, fără să te cunoască, te întreabă ce mai faci,  te ajută fără să ceri asta, iar tu, biet român, îndopat cu interpretări, pari evadat  de la balamuc. Nu  ei, ci noi, suntem parcă scăpaţi din pădure, lipsiţi de omenitate şi simţul civilizaţiei.
 Doar un mic exemplu : În aeroportul Luton, am simţit că cineva mi-a pus mâna pe bagaj şi am tresărit speriată să ţip după ajutor. M-am smucit, trăgând de mânerul bagajului şi m-am întors cu o sprânceană ridicată. Un glas blând, o faţă zâmbitoare, a încremenit la vederea privirii mele acuzatoare: "... Sorry... I just saw you  carrying a  child  and I thoght you need help whith your luggage... So sorry..."
Nu a mai îndrăznit bietul om să insiste, sprânceana mea era tot ridicată, aşadar, stânjenit, şi-a văzut de drum. Ca să fiu în ton cu situaţia, nu am putut decât să îmi spun în gând " Stupid me!" şi să înţeleg că mă aflu în cu totul altă ţară, unde poţi zâmbi liber şi unde, deşi există hoţi, ca peste tot, mai există încredere doar  pentru că e vorba de  omenie şi de  oameni.

       Cândva, în ţărişoara asta a noastră, toţi oamenii se salutau între ei, " îşi dădeau bineţe", cum frumos se zicea, întrebându-se unii pe alţii ce mai fac, dacă le este bine, cu  ce  îşi pot fi de ajutor. Mai exact, se vedeau,   se simţeau, se bucurau de ceilalţi şi îşi făceau întotdeauna timp pentru asta. E clar că nu era vorba de un obicei " de la ţară", nu putem vorbi de modernizarea societăţii prin dispariţia acestui specific uman , suntem cu mult în urma naţiunii britanice din multe puncte de vedere. Evident, nu  ei sunt învechiţi, lipsiţi de actualitate şi raţionalism, poate ar trebui să ne gândim că tocmai noi avem o problemă.
      Situaţia din prezent, la noi, s-a schimbat radical, parcă venim  din codru sau din junglă şi atunci când zâmbim, rânjim  de fapt, de cele mai multe ori, cu un scop. Nu avem voie să zâmbim altfel, ne trebuie un motiv să facem asta pur şi simplu. Devenim, pe zi ce trece, exagerat de suspicioşi, lipsiţi de încredere, iar asta nu duce decât la îngustarea sufletului nostru, uităm treptat să fim oameni şi deseori dăm vina pe timp.
Timpul ne răpeşte nouă bunătatea din suflet, zâmbetul de pe buze şi vorba bună? Timpul oare... sau noi?
Nu ne mai vedem unii pe alţii, nu ne interesează cum sunt cei din jur, ce simt ei, dacă le este bine, dacă le este rău,  dacă le putem fi de folos sau măcar dacă-i putem face pentru o secundă să zâmbească.
       Da, e adevărat că de multe ori ne grăbim, dar  nu se întâmplă mereu. Încet, încet, până la... mereu, transformăm  un popor ospitalier şi primitor, într-o naţiune de oameni dezinteresaţi de cei din jur, care zâmbesc doar formal sau dacă au ceva de câştigat.

        Individualizarea exagerată, egoismul dedicat, duc treptat la dezumanizare. Om, nu ai cum să fii,dacă nu eşti uman, dacă nu te raportezi la oameni, dacă nu te îmbogăţeşti de bucuria vederii şi cunoaşterii lor, dacă nu trăieşti printre ei şi cu ei. Dacă te individualizezi , nu faci decât să te întorci la aroganţa şi greşeala  lui Adam, care vrând să fie atotştiutor, a căzut atât de jos, încât numai Fiul lui Dumnezeu  l-a mai putut ridica.
      Nu toţi oamenii ne sunt dragi, asta e clar, dar şi pe aceia e necesar să-i iubim, într-un mod cât mai sincer posibil: lor putem să le dăruim un adevăr cam incomod în locul unei linguşeli false, conţine mai multă dragoste cu siguranţă.  Şi acesta este un fel de a iubi, pentru că iubirea nu e minciuna. Aşa vom ajunge la zâmbet, chiar dacă e unul amar sau ironic, va fi sincer.
     Noi alegem, şi facem asta în fiecare zi, în fiecare clipă, nimeni nu alege în locul nostru decât dacă noi nu suntem întregi la minte,  nu suntem destul de maturi să gândim singuri sau  nimerim din greşeală pe mâna vreunui manipulator de profesie.
      Aşadar,  indiferent de situaţie putem să alegem încă să fim oameni, să zâmbim sincer şi să ne bucurăm de vederea celorlalţi, de cunoaşterea lor. Viaţa asta nu e făcută să fie trăită într-un cerc restrâns, limitat la familia" proprietate privată", prietenii de care "avem nevoie", cunoştinţele cu care e bine să fim în "relaţii bune", ci printre oameni şi cu oameni.

     Aţi fost vreodată tentaţi să zâmbiţi unui copil pe care nu îl cunoaşteţi? Sau chiar să întindeţi firesc mâinile pentru a-l lua în braţe? Pur şi simplu, pentru că e simpatic, inocent sau de ce nu, cumplit de obraznic? Sunt convinsă că da. Copiii au în  ei acel ceva natural, prin  care comunică fără cuvinte, înţelegi mesajul şi zâmbeşti, copilul îţi răspunde şi el cu un zâmbet sau o îmbrăţişare.  Iată  o situaţie plină de naturaleţe,  fără conotaţii imaginare şi interpretări eronate .
      Zâmbetul e o modalitate de exprimare a unui substrat afectiv, spiritual, e caracteristic nouă, oamenilor. Dacă îl pierdem sau îl împărţim zgârcit, motivat, cu un scop, îi pierdem treptat înţelesul, ne golim de energie pozitivă, ne închidem în carapacea noastră egoistă şi devenim doar imitaţii, false apariţii umane.
     Dar adulţilor de ce nu le zâmbim? De ce nu-i îmbrăţişăm? Ei oare nu au nevoie de bogăţia afectivă a unor gesturi atât de simple şi  frumoase?
Ba au chiar mai mare nevoie, cu toţii avem, dar ne e frică de interpretări, de subînţelesuri, de sinceritate, de adevăr, de bunătate.... ne e frică să simţim prea mult, să  fim oameni. Nesimţirea e mai sigură, ne păzeşte de greşeli, mai bine ne vedem de "oala" noastră şi de propriul interes. Oare?
   
    După masca schimonosită a zâmbetului fals, care nu pleacă din suflet, ci doar de pe suprafaţa implacabilă a chipului lipsit de expresie sinceră, există în fiecare din cei care trec pe lângă noi, un om, o poveste, un suflet care poate are nevoie de o vorbă bună, de o îmbrăţişare, de un adevăr ironic sau de un zâmbet. Ca să îl descoperiţi, să vă încarcaţi cu energie pozitivă şi cu omenia celor din jur, e de ajuns doar ... să zâmbiţi.

   Dacă nu o să cadă cerul pe mine, dacă mâine o să mai fiu , dacă voi dori mai mult de la mine şi de la ceilalţi....nu ştiu, voi, dar eu, una, voi zâmbi...Poate ironic, poate trist, poate niciodată, poate cu bucuria aceea vie de a vă vedea, de a vă cunoaşte şi de a fi om.
Voi, ca şi mine, aveţi de ales, eu pot doar să vă spun:
zâmbiţi oameni frumoşi, zâmbiţi... vă rog!




* imitici- ştiu că nu există acest cuvânt, dar tare îmi place cum sună. Un imitator poate fi un artist, el studiază în detaliu modelul, redă întocmai,  caracteristicile unui personaj. Imiticii nu pot fi decât nişte imitaţii nereuşite ale imitatorilor, nişte afişări ridicole şi patetice. Neştiind cum să-i denumesc, i-am "botezat" în felul acesta .

AJUTĂ-NE DOAMNE !


Am plâns,dar  lacrima e ca pământul ud şi gol.
Ce rod să am, de nu am pus grăuntele iubirii şi credinţa
În cei de lângă mine, gând bun şi ajutor,
Să îl stropesc mereu iubind cu fapta ?

Noi am crescut,dar Doamne, lânga Tine
Nici mici nu ne găsim,precum am fost,
Mereu am alergat după perfecţiune, ce fals
Şi trist ne-am definit,fără de rost.

O singură poruncă, dat-ai Doamne:
Să ne iubim. Ar fi de-ajuns să fim
Iar oamenii făcuţi de Tine,
Dar nici măcar atât nu reuşim.

Noi am răstălmăcit precum am vrut Cuvântul,
Şi l-am lucrat în fiecare,mutilat,
Ne credem  liberi, dar ne duce vântul.
Ce trist de Tine, Doamne am uitat!

Şi ce-i acum iubirea fără Tine, Doamne?
Cum poţi iubi un om,dacă pe Dumnezeu
Îl poţi uita în fiecare zi şi îţi aduci aminte
De El,plângând, doar când îţi este greu?

Tu, blând eşti Doamne,veşnic iartă
Păcatul minţii, prin care te uităm,
Nu ne lăsa departe de Tine şi ne-ndreaptă,
Ajută-ne să Te găsim prin noi, pe Tine, Doamne
Singurul nostru Tată, Dumnezeu!


iunie 2005

RUG- IRONIA VEŞNICEI IUBIRI

Mi- ai dat foc şi te uiţi la mine cum ard,

ai spus că focul nu arde, că e lumină,

iar în lumină e răspunsul răbdării mele.

Am crezut. Te-ai prefăcut oare

 sau chiar ai ars o  vreme aici ?

Aşa m-ai convins , ştiai?

Atunci când ardeai şi tu

focul era mai înalt,

până sus, sus, cuprindea aproape cerul.

Dacă nu ai fi fugit speriat şi confuz

sub  apa  unui robinet,

primul care ţi-a  ieşit în cale şi care, culmea... s-a deschis,

Te-ai fi luminat, am fi cuprins cu flăcarile cerul,

Iar norii se vor fi deschis,

Ar fi stins, rugul veşnic .

Tu, eu , oamenii,

Pentru lumina curcubeului  de după sperietura furtunii,

Am fi înţeles atunci să trăim.

august 2012

PROBLEMELE

Uneori mă gândesc la ce sunt bune problemele.
După cum am observat  până acum, problemele pot fi de proporţii, poti fi mici, dar cel mai multe probleme sunt totuşi extrem de mari.
Eu am avut parte de o grămadă de probleme, apar la mine la fel de des ca vânătăile. Nu trece o zi fără să am o problemă sau o vânătaie, iar dacă trece fără să am , atunci a fost o zi ciudată. De unde? Quan Ki Do, bicicletă, role sau alte obstacole...
Toate persoanele pe care le cunosc au probleme: mama, tata, Ştef, frăţiorul meu, dar mai ales prietena mea, Daria. Nu ştiu cum, dar are acelaşi număr de probleme ca mine. Este unul din miliardele de lucruri pe care le avem în comun.
Problemele apar des tocmai când te distrezi cel mai bine. De exemplu: eşti în toiul unei petreceri şi te distrezi. Deodată masa pe care sunt gustările se strică şi mâncarea se împrăştie peste tot. Este doar un exemplu de problemă.
Pentru a rezolva o problemă trebuie să ai mintea ageră. Dacă ţi se întâmplă vreodată genul acesta de problemă, trebuie să improvizezi: iei faţa de masă, o aşezi pe jos, pui gustările..dacă mai sunt... şi petrecerea poate continua.
Deci, cam aşa am aflat de câte feluri sunt problemele, când apar şi cum le rezolvăm.


Spiridon Ioana Alexandra, martie 2011  (9 ani )

FINAL DE GÂND

Mă trezesc pustie,
asemeni unei halte părăsite
pe harta României reci şi sumbre.

Mă identific cu mizeria din ea,
mi-au crescut bălării în mine
şi nu mai reuşesc să mă descâlcesc.

Mă sufoc înăuntrul meu,
aş fugi, vreau să ţip şi să  ies,
dar am nevoie de o mână...

O mână întinsă care să îmi confirme
că halta asta deşi e părăsită,
totuşi există.

Dar nu întrezăresc nici un semn,
nici un pas, nici o umbră,
nici o mână, nici un tren.

Am să îndes atunci în mine
mormanele de trecut,
transpuse în negrija ruinei,

Şi am să transform lipsa
aerului vital
într-un mod anaerob de a trăi.

martie 2012

SUFERINŢA   ŞI  BENEFICIILE  EI

Am trăit cândva  o noapte cu senzaţii  atât de puternice la nivel fizic şi afectiv,  încât cred că moartea e ceva asemănator sau, oricum, nu departe. O durere sfâşietoare  resimţită incredibil de puternic  la nivel afectiv şi  trupesc în acelaşi timp... tremur, spasme, ameţeli, frig puternic, senzaţie de gol, frică,   neputiinţă,  paralizie controlată parcă de altcineva,  sufocare,   presiune intracraniană şi la nivelul toracelui, ca şi cum mai ai un pic şi explodezi, senzaţie de greaţă profundă pentru propria persoană, de nimicnicie pentru veşnicie....Parcă sufletul voia să iasă din mine, singur, iar eu nu puteam face nimic. Deşi am adus pe lume 3 copii şi am trecut de două ori prin travaliu, pot spune că durerea localizată doar la nivel  fizic e un balsam pe lângă ce am putut simţi atunci.

În astfel de momente din viaţă nu e nimeni lângă tine,  nimeni nici în sufletul tău, nu ai de cine sau ce  te agăţa,  nu are cine să te mângâie cu o vorbă măcar, cu o îmbrăţişare, cu un surâs.  Asfel de momente sunt special create doar pentru tine, ţi se cuvin, ca un premiu personalizat pentru încrederea pe care o ai în tine şi în oameni.

Ei, sigur, veţi spune, a fost o noapte, nu are cum să fi fost atât de rău, a trecut. "Ce nu te doboară, te face mai puternic"? Frumos spus, dar nu.

Amprentele suferinţei   nu îţi conferă exclusiv puterea de a încasa alte suferinţe, ci  te pot transforma într-un om mai bun sau mai rău, în funcţie de cum e fondul tău sufletesc sau cum îl dezvolţi. Dacă ajungi într-un moment de genul acesta, te poţi identifica mai departe în una din cele două ipostaze :

1. Devii un  nesimţit, dacă ai avut astfel de înclinaţii sau aşa ai fost dintotdeauna. Corecţie necesară: "nesimţit"- în ideea că nu vei mai vrea să simţi sau nu vei mai simţi decât cu un scop, legat de avantaje şi conjuncturi; indiferent; nepăsător, prefăcut, duplicitar, ipocrit.
  Dacă faci parte din categoria aceasta, suferinţa te orbeşte, te face egoist, te individualizează,  iar tot ce vei face mai departe va fi în primul rând în interesul tău, răzbunându-te parcă inconştient pe toţi cei din jur, făcând din ei mijloace pentru atingerea scopurilor tale. Nimic nu pare să merite, nimic şi nimeni nu merită.
De fapt în mintea ta, te crezi superior pentru că ai scăpat de suferinţă şi pentru că ai trecut cică peste ea. 

Peste suferinţă nu se trece cu buldozerul, nu scapi, ci trebuie să facă parte din tine pentru totdeauna, candva ai să înţelegi de ce, dacă o ştergi nu o să înţelegi niciodată.

"Am suferit, merit să fiu fericit, merit să mă bucur de viaţă, merit...." spune egoistul. Totul e însă atât de fals, pentru că din suferinţa aceea nu ai învăţat nimic, ai vrut să o ştergi cu buretele, să uiţi. Ba mai mult, ai să o provoci altora însutit pentru că acum te gândeşti doar la ce e bine pentru tine şi pentru cei care te aprobă, atât, ca şi cum ai trăi într-o elită exclusivistă. Nu ai învăţat nimic,  nu poţi tu trece mai departe "călcând pe cadavre", nu îţi poţi răscumpăra durerea, nu o poţi îngropa,  nu poţi clădi fericire pe atitudinea indiferentă faţă de cei din jur sau pe suferinţa provocată justificat altora, spre binele tău. 

2. În a doua ipostază vorbim de o cultivare a  sensibilităţii, cel în cauză devine mai  bun, mai iubitor, mai smerit, nu judecă,  iartă, dăruieşte sincer, şi celor faţă de care nu are nici o datorie- iubire, timp, emoţii, frumuseţe sufletească. Dezvoltându-se în felul acesta, învaţă de fapt,  creşte.

 Suferinţa te face să înţelegi cât de mult poţi greşi, tu sau ceilalţi, te învaţă să ierţi, să te vezi nu superior, ci mic, aşa cum eşti în realitate.
Dacă te crezi superior, evoluţia ta se opreşte deşi nu îţi dai seama, nu mai eşti stimulat să te dezvolţi,  nu mai este necesar să creşti şi să evoluezi, iar toată ascensiunea ta se va fi terminat înainte să înceapă; dacă devii smerit, eşti conştient de tine şi de posibilităţile tale, vrei întotdeauna mai mult de la tine, te raportezi corect la tine şi la ceilalţi, la Dumnezeu.

Suferinţa nu e  o medalie de merit care îţi dă drepturi asupra celorlalţi, nu te face responsabil sau evoluat, e doar un catalizator al propriilor tale însuşiri, care te apropie mai mult şi mai mult de ce eşti tu.

E bine să uităm suferinţa?

Uitarea nu este dată de Cineva de acolo de sus pentru astfel de situaţii, uitarea e pentru surplusul de informaţii, nu există şi surplus de trăiri.  Nu avem doar 2 litri de suflet şi nu ne încape acolo iubire decât pentru noi şi ai noştri. Poţi spune.. m-am săturat să mă bucur, m-am săturat să simt, să plâng, să iubesc?

Nu poţi să te saturi, poţi doar să nu mai vrei, să te înrăieşti, să te împietreşti sau mai simplu, să accepţi ce ai în suflet. De tine nu ai unde fugi.
Simţirea nu încetează nici după viaţa aceasta, nici după mormânt, pentru că vine din suflet şi nu din trup, e veşnică asemeni lui. Nu ai unde fugi de sufletul tău şi de ce simţi, oricât te-ar împietri suferinţa. Nu asta e rolul ei, ea te deschide spre tine, te arde cu întunericul durerii, te smereşte, rămâne vie în tine şi cu ea trebuie să  trăieşti ca şi cum ţi-ar lipsi un ochi. Vei vedea cu celălalt toate lucrurile şi minunile pe care le-ai ignorat până atunci sau ... vei orbi de tot pentru că nu mai ştii să vezi, ai uitat sau pur şi simplu nu mai poţi.

Schilodit sufleteşte, cu ochii uitaţi în răni pe care le doreşti uitate, ca şi cum ai putea uita că nu mai ai o mână, un picior, o mamă sau  un prieten, vei merge acum conştient spre alte şi alte nopţi de calvar sufletesc. Ştii că vor veni, că nu a fost singura noapte, le simţi cum se apropie, le adulmeci...  şi taci.