NE TOAMNĂ

"E ciudat să vezi oameni trecând, ţipând, să vezi frunze ruginii culese parcă din tablourile lui Luchian, ce cad din copacii aproape dezbrăcaţi, să simţi adierea vântului, care trece pe lângă noi şi nu ne bagă în seamă, iar tu să stai împietrit, înconjurat de toate imaginile astea şi să nu simţi nimic, ca şi cum lumea toată ar fi adormită, iar din toate astea auzi un singur glas, simţi şi vezi un singur om..."



Ne    Toamnă


Toamnă fără frunze lipite de suflet,
fără adiere de vânt şi fără alin.
Moarte făţişă în culori vii.
Un necântec pentru inima ascunsă în pumn
şi aruncată vremelnic în spatele raţiunii.

Nu îmi mai doresc iarna.
E frig de atunci şi până atunci o să fie
nu de trei,
ci de patru ori...mai frig.
Cu fiecare pas, cu fiecare om,
departe.
Mi-am amanetat zâmbetul
în parodia cuvintelor.

Aici, în toamna mea pictată cu lacrimi,
am să fiu,
până când
totul va fi din nou
Lumină.

Alb murdar

Alb murdar


Sufletele ne ruginesc sub albul murdar,
suntem unii de alţii prea departe,
iar zăpada fără gust, topeşte punţile dintre noi.
Distanţa ce ne apropia odată zâmbind,
devine glacial, direct proporţională 
cu despărţirea definitivă
dintre frunzele căzute şi copacul lor.
Ele - aşezându-se cuminţi,
 aşteptând, crezând... sperând;
 întâi aprinse, vii,
vorbind în culori şi luminând amintiri,
protejând cu încăpăţânare
rădăcinile trunchiului mândru şi gol...
El -  semeţ, rătăcit în golurile  simţurilor scuturate;
cu crengile îngheţate, sfindând în şuier zgârietor,
fără a se pleca, fără a mulţumi,
 ca nu cumva din zbor,
vreo frunză îndrăzneaţă să cuteze a se lipi înapoi.

Aşternem şi înnegrim putrezit  suflete-frunze la picioarele copacului gol.
Unde e frumuseţea toamnei din suflet?
Am amestecat anotimpurile,
încătuşând culorile lacrimilor din ploile lungi,
în cristale false ale unei ierni surogat.
Fără timp.
Fără culoare. Fără alin. Fără  sens.
Am uitat că noi, încă mai suntem... oameni.
Sufletele? Ne ruginesc paralel cu tăcerea
...sub albul murdar.

FĂRĂ SFÂRŞIT

FĂRĂ  SFÂRŞIT

Eu  încă  mai iubesc şi încă doare...

Amurgul trist e fără de sfârşit,

Deşi cuvântul tremură-n culoare,

Nu mai zâmbeşte azi ce a murit.

Ce suflet rece mai sfărâmă gheaţa

Şi urlă-n amorţirea inutilă?

E ce-am primit ca rest de la viaţă,

Ce a rămas în mine pentru milă.

Şi poezia tremură  în versuri

Prea albe, pentru zidul ce rămâne

O poartă, ferecată  către ceruri,

A ultimului astăzi,  fără...mâine.

VIAŢA CA O FARSĂ

 VIAŢA CA O FARSĂ 

O umbră rătăcită  în tenebre

De gânduri antagonice, minţite,

Păşeşte sigur, apăsat, pe gheaţa

Trăirilor prea mici şi nesimţite.

Cât întuneric luminează timpul

Şi câtă agonie în grimase,

Ce otrăvesc constant şi tragic filmul

Prea fericitelor si adormite case!

Iluzii crunte ne clădesc căminul,

De mici, servim minciuni cu unt pâine,

Mai mutilaţi ne creştem sentimente,

Spre nesimţirea tragică de mâine.

Şi merge viaţa  asta, ca pe roate,

Se poticneşte chiar la timp în gară,

Să urce tristul timp pentru de toate

Să  ne  mai  păcălim ...a mia oară.

Cum creștem?

      Tot ce crește, generează, înainte,

durere și suferință, pentru a fi mai conștienți de noi înșine și a învăța să prețuim. De la primul dinte până la ultima suflare.

       De aceea nici mintea nu crește ” de capul ei”, fără să te doară...înainte, fără străduință, curaj, credință, răbdare, încredere, Adevăr, fără să simți, să fii conștient și să înțelegi.

       Când vrei să crești, trebuie să îți asumi situațiile nu tocmai confortabile prin care treci, pentru a  deveni un om cu valori autentice, nu selectate și judecate,  preluate și copiate ciuntit.

       Și niciodată nu există certitudini. Iar dacă le căutăm  doar pe acestea pentru a fi siguri că nu greșim, ne privăm de  Adevăr, pierzând astfel esența căutării întregi.

      Adevărul nu e confortabil, dar e real și duce unde trebuie. Noi, oamenii, vrem să știm dinainte, vrem să fim siguri, nu vrem să ne doară și nici să suferim cumva, cândva.

      Astfel prevenția suferinței a devenit astăzi, o boală sigură. Uităm că, de fapt suferința e o terapie a evoluției, prin ea înțelegem, ne înfrumusețăm, creștem.

     De frică, ajungem chiar  să ne dorim, mulți dintre noi,  să bătătorim drumuri zidite de alții,  pentru ei, în loc să le ”riscăm” pe ale noastre. De pe acele drumuri știute și sigure, visele noastre se văd în depărtare și în același timp atât de aproape, dar în realitate, sunt doar ”fata morgana” la care nu vom mai dori nici noi să ajungem, când vom realiza că am pășit în altă direcție. 

     Din neputiință și înșelare,  poți ajunge să crezi că și iadul e o opțiune mai bună decât raiul, pentru că e mai sigur că ajungi acolo.

Aici se naște puterea unora și lașitatea altora. 
      Să ne oprim din drum și să evaluam pierderile sau să ne întoarcem?...Ar însemna să doară. Să ne asumăm și să creștem.

Atunci,  din orgoliu sau frică,  rămânem o viață întreagă pe drumuri alandala, conforme și rezervate, ducând nicăieri, spre frustrarea, plictiseala, falsa împlinire, dar atât de prețuita siguranță a unei vieți trăite în direcția unor iluzii și certitudini în același timp. Și dacă ai ajuns  pe drumul ăsta, nu ai de ales decât să te convingi tu,  pe tine,  o viață întreagă,  că îți place, că mai mult de atât nu poți, că ești mulțumit.  

       Îți e rușine când privești la omul din oglindă să-i spui: John, tu de fapt ești Ion. Ion ai fost și tot Ion ai să rămâi, indiferent cât de english made e oglinda ta. Îl mai ții minte pe Ion?

 Nu, nu. Mai bine luam o oglindă nouă în care se vede de acum înainte numai John. Scumpă oglindă.

Starea asta ”jucată” , drag om, îți mănâncă toată energia și tot timpul pe care îl ai pentru a crește cu adevărat, tu.

       Dar unii pot să aleagă și chiar o fac.
 În asta constă diferența dintre nebunie și curaj. Când ești nebun, te bazezi pe tine, fiind sigur că nu ai cum să greșești; când ai curaj, te bazezi pe ajutorul lui Dumnezeu, iar dacă ai greșit, arunci mândria la coș și nu repari greșeala cu altă greșeală mai gogonată. Mândria are prețul ei cu greutate veșnică, dar când o dai la o parte și înțelegi că tu de fapt ești om, nu ești atotputernic și ai nevoie de Dumnezeu,  te eliberezi. Te recunoști neajutorat, mic și poate plângi. Și poate ai nevoie de asta mai mult decât îți închipui.

       Astfel poți îmbrățișa Adevărul și merge pe calea Lui, pe un drum poate necunoscut, dar de pe care nu te mai întorci niciodată, pentru că acesta e drumul tău.  
Dacă e chiar drumul tău  și e cel care trebuie, niciodată nu te întorci. Pur și simplu nu o faci. Nimic nu îți stinge flacăra, energia, speranța, doar ți-o poate umbri o vreme sau te poate mutila sufletește până ai să înțelegi....Iubești drumul acesta, așa cum e, pietros, în pantă, cu bălți pe alocuri și  indicatoare greșite pe traseu. E  ca atunci când urci un munte. Care e plăcerea și satisfacția  mai mare: să ajungi în vârful muntelui cu telecabina sau să-i cucereşti potecile periculoase, savurând fiecare piesaj cu riscul de a ajunge sus, cu mai mult de o simplă entorsă?  Deşi nu crezi, deşi nu ştii, odată ce eşti acolo, pentru toate astea eşti pregătit.

      Drumul acesta riscant, surprinzător și palpitant, (pentru nimeni, da, asta e singura certitudine,  pentru nimeni,)  nu  e ușor,  nu e perfect, dar e exact ce te întregește și te împinge înainte, face parte din tine,  te ”crește” cu fiecare secundă,  te  completează,  te  face frumos, cu zâmbetul sincer în faptă și gând.

Te ajută de fapt să fii cu adevărat atât de mare, încât să ajungi...la steaua ta de pe cer. Aceea mică, atât de frumoasă și de neatins. De neatins  pentru că e doar a ta. Și numai de pe vârful muntelui ajungi la ea. Nimeni altcineva nu o poate atinge pentru că numai din locul tău, de acolo, tu o poți cuprinde.

     Pentru fiecare din noi, acolo sus, există o stea. În fața ei te ispiteşte frica instantaneu,  nu crezi că o poți ajunge.  Mai real și mai bine te vezi luminat de becuri care nu strălucesc, ci emană lumină rece, necesară. E mai sigur.

 Asta e și ideea, pentru a ajunge pe drumul tău și la steaua ta, ai nevoie de credință. 
       Credința nu se bazează pe certitudini și nici pe ideea de perfecțiune, ci pe trăiri, pe încredere, curaj, iar de multe ori e un efect atât de frumos al evoluței noastre, născute poate din durere, greșeală sau suferință. O floare de colț. Rară, impresionantă și maiestuoasă.  
    Există în acest sens și replici surogat mulțumitoare,  de plastic pe tarabe, virtuale  pe internet, acum depinde ce fel de flori de colț cauți. Cele de pe tarabe îți încântă ochiul și te fac să crezi că ai făcut chiar o afacere bună, dar cu ele nu ajungi decât în pământ, cu ele deasupra capului. Cele de pe internet, îți impresionează simțul artistic prin efecte uluitoare, însă nu rămân nici măcar în mintea ta, cu atât mai puțin în suflet, iar cele reale le simți ....sunt unice.            
        Credințele noastre la fel pot fi: mulțumitoare ca și chestiunile materiale,  aducându-ne  beneficii, pentru că luăm  doar ce ne convine de pe ”tarabă” sau impresionante prin calități coloristice, dar inutile și chiar înșelătoare pentru că de fapt sunt doar replici, nu și realități.  
     Realitatea e imperfectă, admite existenţa greşelii, nu o neagă, pentru că în ea e răspunsul atunci când înveţi. Atunci când negăm greşeala, ridicăm mândria la valoarea de virtute și ajungem la concluzia că ne putem descurca foarte bine și fără Dumnezeu.

      Fără Dumnezeu  devine virtuos și necesar să minți, în loc să recunoști;
 să furi în loc să muncești,
să copii în loc să înveți,
să îți însușești și apoi să necinstești ce nu îți aparține,
 să preiei, să răstălmăcești și să imiți  mereu și mereu
în loc să fii tu, să fii original.
Toate sunt potrivit  "aranjate" și toate sunt bune,  pe lângă Adevăr.
Nu e corect ce e în exteriorul tău, iar tu, om mic și slab, faci ”jocul” Răului, armonizând ce e înafară, cu ce ești tu în interior. Ca "să fie bine (cităm habar nu am de la cine) și...să nu fie rău”. Prin comparație, și prin certitudini vizualizate calculat, totul devine simplu, clar, motivat și justificat, chiar elevat, dar nu te înalță decât în jos. Şi acolo creşte ceva. Creşte răul. Şi el se hrăneşte cu ştiinţă. La fel de greu ca şi binele. De aceea după ce depui atâta efort nu te mai interesează  că e rău. E al tău şi îl aperi. Devine necesar.

      Preferi să bătătorești drumuri aiurea printre stele, cu trasee predestinate către certitudinea unui nimic cât se poate de sigur?          Da, la steaua și drumul tău, la visul tău  nu se ajunge nici cu liftul, nici cu telecabina, nici alunecând în submarin sau  înaintând blocat în vreun excavator pentru a săpa tranșee necesare în gol, răscolind  pământul, în căutarea lunii de pe cer. 
     Ştii dacă şi când creşti dacă e bine.....dinainte?

Înainte să îți iasă primul dinte, știai cumva dacă o să fie drept? Dacă nu o să îți trebuiască proteză mai târziu? A crescut oare fără ca tu să simți? Fără durere?  Nu mai știi. Erai prea mic. Dar acum ești mare și evoluția ta, drag  om, depinde de tine.  Fără analgezic, fără ochelari de cal, ia și deschide ochii. Fără rețete simplificate, fără realităţi induse, fără compromisuri și împlinirea aparențelor mai presus de Adevăr, cu greșeli, cu lacrimi și curaj, cu Dumnezeu. Cu El, totul, dar totul și nu jumătăți de măsură, se poate împlini.  

      Dumnezeu există, numai cu El găsim răspunsul la toate întrebările, la toată neștiința și neputiința noastră. Nimic frumos nu se obține în viață ușor și nicăieri nu sunt ”câini cu colaci în coadă”, de aceea orice ”fericire”, ca și orice creștere, are prețul ei:  fie stors și muncit,  fie dureros,  generând  în tine, responsabilități, evoluție, valori și frumusețe sufletească. 
Dar şi atunci te poţi înşela. Intotdeauna te poţi înşela. O singură certitudine există în ideea asta a creşterii: atunci când direcţia e bună şi creşterea e în sus, este vorba de evoluţie şi nu de regres, iar în jurul tău nu se face gol, ci se umplu goluri. Devii mai bun, mai darnic, mai sincer, mai senin. Un om care creşte, nu o face călcând peste alţii sau minţind, ci dăruid: timp, ani, clipe... anotimpuri, zâmbete, lacrimi, căldură, îmbrăţişări, bucăţele din tine.
      Pentru a crește cu adevărat, nu sunt suficiente frânturi din ziare și reviste,  maxime din cărți sau de pe internet, suferinţe victimizate, principii relevante sau avantaje călduţe. Ai nevoie de sufletul tău întreg. Așa cum un doctor ca să poată pune un diagnostic corect, trebuie să știe ce simte tot corpul tău, gândirea ta superioară, pentru a crește și a lua hotărâri corecte, nu trebuie să raţioneze trunchiat, ca și cum ar prelua frânturi din ziare ci să fie mereu conectată la ce simți...Şi ...nu, oricât de mult te-ai teme, nu trebuie să fie protejată de suferință și de durere.

      Are voie capul tău să te doară atunci când gândești,  are voie mintea ta să genereze lacrimi pe obraz doar citind sau privind, are mare  (ne)voie evoluția ta intelectuală de  orice fel, de sentimente, de suflet. În tot și în toate.

      Crește-l pe acesta cu grijă, cu responsabilitate. Sufletul te face om, te face viu, te doare și fără nicio certitudine, dar cumplit de sigur, te duce pe drumul tău, la steaua ta, acolo unde numai tu poți ajunge și unde trebuie să ajungi, pentru că altfel, drag om, nu ai niciun rost  nici aici pe pământ, niciunul. 
Nu faci decât să irosești timp, să  te lamentezi și să previi greșit o terapie, în locul unei boli.  Și asta doar pentru că Dumnezeu în ecuația ta nu există decât formal și de prezența lui întreagă nu ai nevoie pentru că ești prea mândru.

       Vrei să fii doar un fricos consumator comod al unei societăți rătăcite, ce profită de timpul dat pentru a avea,  în loc de a fi? 

       Diferența și adevărata creștere, chiar dacă presupune durere sau suferință, e mereu   în verbul: a simți. 

       Cineva te ține mereu de mână și e acolo în inima ta, iar asta nu e ce trebuie să citești aici, e ce trebuie să simți ca să poți crește.                                                                                                      Îndrăznește și pășește încet, greu, împleticit, simțit! 

Dar nu ezita şi nu te întoarce chiar dacă e mai uşor să cobori.
Nu te amăgi cu frânturi și pastile de Adevăr,  îndrăznește să crești cu adevărat!

În fiecare zi, om

Te trezești de multe ori dimineața cu gândul  că ai multe de făcut sau că ai să faci oricum multe, pentru că sunt atâtea de făcut. Oarecum optimist.
O nouă zi. Sau nu.
Poate e atât de greu să te trezești, încât somnul e cea mai bună alegere. Atât de bună încât preferi să dormi și atunci când ești treaz.
Da, așa e mai bine. Lucrurile par să meargă de la sine, te împing înainte, crezi tu, dar de fapt ai amorţit într-un punct mort. Hibernezi şi funcţionează din tine doar prelungirea temporală care îţi îmbătrâneşte chipul şi îţi paralizează sentimentele. Toate trec pe lângă tine și ai învățat să nu mai simți. Ca și cum ai fi înafara  visului, pe marginea lui, spectator.
E bine. Viaţa e ceva la care te raportezi când ai chef. O noţiune. O opţiune.
"Jumătate de oră". Jumătate de om.
Cine ești tu? Ce cauți în contextul ăsta forțat de situații și persoane care s-au priceput să te adoarmă în somnul adânc al neputiințelor asumate?
Atât ai învățat să îți asumi? Da, e ce nu poți și nu știi, e simplu.
Nu pot. Nu pot învăța mai mult,  nu pot face mai mult,  nu pot şti mai mult, zâmbi mai mult, iubi mai mult, nu sunt în stare, nu o să mă descurc, nu știu, nu voi face față, nu e pentru mine așa ceva, nu e treaba mea, nu trebuie.
Nu, nu , nu. Concluzie: nu vreau. Cine "trebuie"? Ce "trebuie"?
 Ce revelație absolută și profundă, ştii ce vrei de la viaţă, de la tine, de la ceilalţi: să nu vrei, să nu poţi.
 Falsă concluzie. Ca și viața lipsită de identitate, de simțire, de Adevăr.
Viața care te face, cu fiecare zi, mai mic, fugar de tine, străin, prefăcut, altcineva, de fapt doar altceva.
Și tu încă visezi să fii mare. În oglinda ta, încă eşti. E un vis alunecos, ca urma unui melc și țepos ca haina unui arici. Nu poți nici să îl prinzi, nici să îl atingi măcar. Îți scapă printre degete. Te înţeapă din interior. Pentru că degetele tale nu îți mai aparțin. Nu te ancorează în tine și pe tine.
Nu mai simți. Mergi în gol, trăieşti la fel, îţi controlezi reacţiile, sentimentele, le cântăreşti, le măsori.
Îţi numeri şi programezi lacrimile. Anulezi trecutul, trăind calculat un prezent de carton spre un viitor care de fapt nu există.
Copacul nu îşi înalţă crengile spre cer fără rădăcini în pământ.
Viața a devenit  o chestiune obligat asumată prin circumstanțe și absolvită de simțiri.
Ce să simți la urma urmei? Durere, chin, bucurie, dragoste, lacrimi...? Complicat. Scump preț au sentimentele. Pentru asta ar trebui să ieși din zona călduță de confort și să te trezești.
Doare. Doare fiecare zi, fiecare secundă trezită. Frică. Ce o să fac? Ce o să fie? Cum o să mă descurc? O să fac faţă? O să reuşesc? Am să pot? Să risc fără certitudini? O să merite?
 Nesiguranţă. Îndoială. Apăsare. Neîncredere. Necredinţă. Neştiinţă. Atâta neştiinţă. Iad.
Nu le poţi trăi fără tine, nu le poţi trăi fără Adevăr, nu poţi trăi nicio secundă întreg, în lumea asta...fără Dumnezeu.
De fapt, nu poţi pentru că tu ţi-ai impus să nu poţi, asta ţi-ai asumat. Atât. Ce asumări uşoare, dar himerice, nu-i aşa? Nu duc nicăieri. "Nu pot" înseamnă doar "mă opresc, înainte să ştiu dacă pot, înainte ca măcar să încerc.". Pare atât de sigur. Pare.
Neputinţa e o certitudine într-adevăr, atunci când tu eşti călăul tău. Cea mai adevărată dintre certitudini, chiar de tine generată.
 Gândeşte-te. Ia cinci minute din viaţa asta, dacă e a ta şi nu aparţine altora şi gândeşte-te.
Şi mai mult decât atât. Îndrăzneşte. Simte. Nu mai contează ce: durere, chin, bucurie, iubire sau lacrimi, sau poate mânie. Şi mânia e un sentiment. Atât timp cât nu face rău niciunei vieţi, e de folos orice simţire.
Învaţă. Învaţă să nu mai gândeşti fără să simţi, e ca şi cum doar ai vizualiza că mergi, iar picioarele tale ar sta de fapt ţintuite locului. E ca şi cum tu, ţi-ai lipsi ţie, ca şi cum ai trăi simplu, dar ciuntit şi neîntreg. Degeaba. Ai trăi pentru nimic, spre nimic. Iad. Fără Dumnezeu.
Învaţă că nicio greşeală nu se repară prin fugă sau prin alte greşeli, admite întâi tu, în faţa ta că ai greşit, caută răspunsuri, dar nu pe cele uşoare şi bune pentru toată lumea, ci pe cele ale tale. 
Există ...şi Dumnezeu în lumea ta. Zici. Zici tu.  Dar care dumnezeu?
Atunci de ce nu simţi? De ce nu vezi din casa asta a ta,  nici cerul, nici curcubeul, ci doar te concentrezi când  ieşi puţin afară şi ridici ochii, să numeri norii?
Viaţa pentru tine e doar un amalgam de chestiuni programate, de activităţi care trebuie făcute.
Ca şi cum voinţa ta se supune acţiunilor tale şi nu acţiunile, voinţei tale. Ca şi cum tu te supui vieţii, ea te trăieşte pe tine şi nu tu pe ea.
Cine îţi conduce viaţa ta?  Conjuncturile? Convenienţele? Acţiunile? Masonii? Conspiraţiile? Stupid. Tu nu eşti acţiunile altora şi nici măcar ale tale. Trebuinţele?
 Tu nu eşti ce şi cine trebuie, tu eşti tu.
Care îţi e dumnezeu din toate astea şi după ce te ghidezi?  Ce îţi determină deciziile?
Tu eşti ceea ce simţi, de asta toată povestea asta e strâmbă, insuficientă, falsă. De asta cu fiecare zi mai strâmb eşti şi gândeşti, oricât te-ai strădui de fapt să urci. De asta nu îţi iese şi nu poţi chiar dacă aparent e bine ce faci.
Ce dumnezeu nedrept ai în casa ta, de te învaţă să nu iubeşti ca să nu doară? Să nu gândeşti simţit ca să nu te trezeşti? Să ai grjă să ai de toate, dar să te gândeşti întâi la necesităţi materiale, convenienţe sociale, apoi la oameni, la suflet? Să iei ce ţi-e poftă din ei şi apoi să-i avortezi în tomberonul uitării, acolo unde nu există decât: Eu nu pot,  eu nu vreau, eu. Să critici, să etichetezi, să te consideri superior, să ai dreptul să hotărăşti asupra vieţii altcuiva? Să maltratezi şi să acuzi simţirea care te face imperfect?
 Tu  eşti  ceea ce  simţi. Iar atunci când îţi interzici să simţi, nu mai eşti tu, eşti doar ce te determină din exterior, ce ţi se induce sau dictează, ce te îndrumă ca un dumnezeu fără iubire, ca un narcis fără oglindă şi un lucifer fără pic de mândrie.
Nu e acesta Dumnezeu. Poate să fie vreun Narcis înecat în balta propriei imagini, dar Dumnezeu nu e. Poate să fie vreun Lucifer ipocrit, care se credea mai presus decât El, crezând că lui, Dumnezeu nu-i trebuie.
Nici ţie nu îţi trebuie? Tu ştii răspunsurile conforme, posibile, ştii ce îţi trebuie, la ce să îţi folosească un Hristos răstignit ca tu să simţi? La ce bun să doară secundele, clipele, anii?
Pentru că încă exişti, pentru că ţie îţi eşti dator măcar cu atât:
Să nu împietreşti, să nu rămâi de tablă şi să rugineşti, să te doară, să simţi, să nu apui înainte să ai curajul să răsari dintre atâţia nori înşelători, ca abia apoi, să înveţi şi să creşti. Cu multă răbdare şi încredere. Să aştepţi nu doar clipe, ci ani, nu doar relevanţe, câştiguri, scopuri, ci trăiri reale.
 Nimic nu e întâmplător şi nimic nu e degeaba. Tu nu trebuie să ajungi să spui în fiecare zi sau la sfârşitul unei vieţi ne...simţite: e prea târziu, nu se mai poate face nimic.
 Nu există "nu pot". Nu asta înseamnă asumare. E frică, limitare, compoziţie stupidă de raţionamente călduţe, preluate, ne..trăite.
Atunci când îl ai pe Dumnezeu cel Adevărat în viaţa ta, totul este posibil. Totul.  Trebuie doar să închizi ochii ca să te vezi pe dinăuntrul tău...şi să crezi.
Da, să crezi. Cu  frică, cu simţire, cu inimă şi cuget, cu tine întreg. El te învaţă atunci când greşeşti, să înţelegi, atunci când iubeşti, să te doară pentru că eşti om, atunci când ai nevoie de sprijin, să speri.
El e mereu acolo. În fiecare zi. El te ajută să te ridici, să înţelegi, să plângi, să poţi. Tu trebuie doar ... să vrei. Atât. Să schimbi concluzia absolută a lui " nu vreau, nu pot" cu "vreau şi sper să pot". Peste voinţa ta, El nu trece. Tu trebuie să faci primul pas, ca apoi lucrurile să se mişte în sensul tău.
Astfel, fiind conştient de El şi de tine, înveţi să te ridici greşind, plângând, iubind, simţind, fiind atât de om, şi atât de frumos.
În fiecare zi, om. Încerc. Cred. Vreau. Sper să pot.

Pe jumătate

Pe jumătate suntem oameni mari și mici,
Pe jumătate zilele-s senine,
Nu idealuri ne mai stăpânesc, ci frici
Și  relevanțe false, către bine.

Ce jumătăți de oameni ne trăiesc
A noastră viață, fără noi în suflet?
Sunt cei ce-analizează  și  iubesc
Ce „trebuie” simțit de fapt, în cuget.

Căci cugetul în rațiune amăgit,
A rătăcit simțirea către sine
Și a găsit în locu-i răstignit
Păcatul omului întreg de bine.

Ce bine poate fi un ideal
În strâmta existență a minciunii,
Când cei fățarnici caută „real”
Doar calea prea îngust-a rațiunii?

Iluzia dreptății e în noi,
Cu rațiunea platoșă de lacrimi,
Tot ce nu-i rațiune e gunoi,
Iar ce simțim e condamnat în patimi.

Trăim pe jumătate în apus,
Ne plânge Domnul truda cea greșită,
Căci fără El, ce-i bine-i doar indus
În falsa noastră viață ne...simțită.

Și El nu e în judecata altora,
Nu e în relevanța trebuită,
E-n sufletul fugar și judecat,
În viața totuși grea și chinuită.

Îngustă e trăirea noastră când,
Nici Domnul nu mai are relevanță
Și doar Îl folosim în vorbe-argumentând
Decizii reci, în inimi izolate de faianță.

Credibili și corecți sunt  monștrii rațiunii,
Cei ce nu pot greși citând din carte,
Ei, ce ne judecă păcatul de-a simți,
Ne-nvață să trăim, pe jumătate.

Străini de fapte, ne clădim  în vorbe,
Fugind de  ce ne doare-n realitate,
Cu suflet exilat în catacombe,
Trăim și devenim...pe jumătate.