Lacrimi...de soi

Ce diferit e plânsul și cât de necesar!
În mulți zidește ura, la unii-e-n zadar:
Un plâns îți fură gândul, prostindu-ți rațiunea,
Un altul este leacul de suflet, poțiunea.

Și unii plâng de ciudă când voia nu le iese,
Tratând pe cei din jur asemeni unor piese,
Căci lacrimile triste-n sughițuri, le proclamă,
Se fac a le ascunde - făcând de fapt, reclamă.

Dar plânsul bucuriei, ce om nu l-a simțit,
Când val de fericire din suflet a pornit?...
Plânsul ce mișcă pietre de inimi adormite,
Ce iartă și iubește dorințe...nedorite.

Și-n prea mulți suferința în plâns mocnit alină,
În plâns e mângâierea, în plâns găsesc lumină,
Iar când singurătatea pe unii...i-a găsit,
Ce ar putea să facă? Se-apucă de...bocit!...

I-amară ironia, dar noi cu toții plângem
Singurătatea noastră, la ea cu toți ajungem;
Dar am uitat cu toții că-n noi, veșnic trăiește
Hristos, Cel Preaputernic, Ce iartă și iubește.

Și-atunci, unde e plânsul căinței noastre, strânse
Din sute de păcate și fără lacrimi plânse?
Unde ne e talantul, unde ne e Hristos?...
Treziți-vă...prieteni! E plâns fără folos.

De nu iubești pe ceilalți și de nu-i poți ierta,
Revarsă mii de lacrimi în neputiința ta,
Aici ei te vor crede, vei fi chiar mulțumit,
Dar totu-i înșelare...și are un sfârșit.

Să plângem neputiința orgoliului de sine,
Să plângem pentru alții și să uităm de ”mine”,
Pentru că plânsul nostru, de-i numai pentru noi,
Suntem ...niște patetici, cu lacrimi...mai de soi!

Soarele apus

Soarele apus

Lumina soarelui apus, mai stăruiește încă,
În mintea celui nesupus de marea cea adâncă,
Dar o furtun-a năvălit în zbuciumul uitării
Și-o noapte rece s-a născut, în necuprinsul mării.

O.., mare fără de cuprins și fără calde lacrimi,
Ți-ai adormit în somn adânc și neștiute patimi,
Un biet neputiincios de om, ce n-a simțit durere,
Dar aruncându-l în adânc, a căpătat putere.

Și ce putere, de temut, i-a născocit furtuna,
Tot vâjâind și  hăulind, a înălțat minciuna
Că soarele, cel spre apus, nicicând nu existase,
A ars cândva un lemn de foc, scrum înroșit rămase.

Zadarnic omul adormit, visa, dorind un soare,
Furtuna-i tot ce domina, în zori, pe-ntinsa mare,
Și răzbunându-se pe vis, perfid, îl murdări,
Călcând pe el, se ridică prin verbul ”a trăi”.

Lovind, el mândru s-a făcut, hrănindu-se cu fiere,
Un soare cald a prefăcut în mâzgă și durere.
Nici lacrimi și nici adevăr, nu au învins minciuna,
Pe cerul mării înnorat, va stăpâni...furtuna.