Esența sărbătorilor în sticluța sufletului

Ore, zile ale unui sfârșit de an: strălucire, curățenie, planuri, zâmbete, găteală, mâncare, cadouri, bucurie, iubire, agitație, relaxare, prieteni, familie, urări....
Toate acestea sunt și mai ales par, atât de bune și frumoase, dar uneori le lipsește tocmai esența.
Găsim, mai departe de ce vedem, doar...

Strălucire:  în realitate, doar înălțarea materiei la rang de analgezic pentru suflet și somnifer pentru uitare, căci privind strălucirea din jur ne impunem să facem parte din ea, ne așezăm cuminți la locul nostru pregătit de alții...., ca o piesă de puzzle ;

Curățenie : străduința sisifică de a perfecționa fațada lucrurilor pentru a le  trezi și menține strălucirea de scurtă durată - păcat că nu putem face curat și în oameni...pentru ca ei să fie cu adevărat mai buni, nu doar să simuleze de sărbători asta;

Planuri și concluzii: iluzii - ce nu ai reușit să faci într-un an, reușești doar să te minți că vei face de acum încolo;

Zâmbete: produse de evenimente și situații, zâmbete care nu au nici o legătură cu ce simțim -zâmbete care nu ne ajung în suflet;

Găteală: absolut necesară pentru a ne demonstra nouă în primul rând că suntem mai frumoși decât ne arată oglinda... iar cu un pic de inducere, ne vor vedea și ceilalți la fel;

Mâncare și băutură: evident, trebuie să ne săturăm, să ne satisfacem neîmplinirile cumva, împlinindu-ne măcar... fizic;

Cadouri: extraordinare valorizări materiale, care ne obligă câteodată să  fim datori celor care desigur, astfel ne arată că ne iubesc - un real cadou ar fi să trăim iubirea asta tot timpul, nu să o ambalăm frumos și oportun, de sărbători;

Bucurie:  generată de conjuncturi și de ce vrem sau trebuie să simțim, nu de ce simțim cu adevărat;

Iubire: sentimentele de durată, profunde, nu se trezesc, se scot de la naftalină sau se demonstrează de sărbători, ele îți animă existența mereu, te împing înainte, te ajută să te identifici cu tine;

Agitație, distracție: acumulări inutile de toate cele formulate mai sus;

Relaxare: odihnă care te obosește psihic pentru că tu, omule, deși viața e obositoare, nu ești fericit când  dormi, simți mai puțin, atât;

Prieteni: rari, pentru că prietenii adevărați știu să aștepte, iar noi, bineînțeles, suntem prea ocupați cu toate celelalte;

Familie: rude pe care trebuie să le vizitezi măcar de sărbători, conștiința te obligă să îți împlinești datoriile. Familia e cu totul altceva: sunt mai ales cei care îți stăruie în suflet, zile, ani, așa cum sunt, sunt cei care nu te judecă, pe care-i poți suna la orice oră din zi și din noapte și știi că vor face tot posibilul să îți fie alături;

Urări: prea multe și fără substanță, pentru că vin din exterior și rămân tot acolo, în noi nu aduc și nu rămâne nimic - câte din ele le vom reciti cu drag sau le vom simți cu adevărat și peste o lună?

Prea mult din toate, ca și cum ar fi sfârșit de toate, nu numai de ore, de lună, de an, de timp....

În toate acestea nu suntem  cu adevărat noi, de cele mai multe ori:

prea multă atenție dată lucrurilor materiale, care ne ajung calculat în suflet și ne fac să credem că noi chiar simțim ce ni se întâmplă;

prea multe conjuncturi forțate,

prea multe obligații,

prea mulți ”trebuie”,

prea multă uitare,

 aproape că ne simțim bine fiind asemeni celorlalți, fiind parte a acestui mare amalgam de bucurie indusă. Așa ajungem să credem că noi suntem bine, că suntem fericiți.

De ce ajungem atunci în depresie sau ne întoarcem la aceleași probleme, trăiri, situații când se termină povestea asta?

Pentru că în povestea asta noi...lipsim, deși suntem teribil de prezenți.

 Lipsește ”inima, culoarea”, esența. Avem o mulțime de roluri pe care de fapt le jucăm, străduindu-ne cât putem de bine, dar ajungem prea departe de sufletul nostru, uitând, mâncând, dormind, plănuind, ”trebuind ”, vorbind...fără să ne simțim sufletul.

Noi, dragilor, nu ne schimbăm peste noapte. Nu se schimbă în noi ceva decât.... câteva zile, ore; e doar timp supravalorificat material, conjunctural...și atât, nu suntem noi.

Nu vă faceți iluzii bucuroase, dar nici nu deznădăjduiți: nu se întâmplă nimic special în câteva zile sau într-o seară. 
Toate astea trec, un singur lucru e sigur: cu noi rămânem, cu ce suntem, cu ce avem în suflet tot anul viitor și toți anii care vin.

Așa imperfect, trist, nesigur, mai ales de sărbători, sufletul nostru are nevoie de noi înșine. Atunci când îl vom simți în tot ce facem, vom zâmbi nu numai câteva zile, vom găsi în noi puterea să însuflețim tot ce trăim.... ore, zile, ani.

Pagină de carte

Ciobanul și oile

                                                                                             

                                                                                               Pagină de carte,

                                                                                               pentru Andreea, cu drag 

                                                                                               pentru Răzvan Nicolae, de ziua lui

                                                                        * 

Ce ascunde mintea unui copil? 

Câte uşi lăsăm deschise în copilărie şi nu le mai închidem niciodată?

                                                                       * 

        Nu odată au adormit toţi trei singuri, fără povești, cu frica în sân că nu-i apără nimeni, că nu e nimeni acasă...

Singura poveste spusă de mama, care nu era şi temă la şcoală sau ceva de învăţat, e povestea cu oile. O ştiţi?

„-Era odată un cioban care avea o turmă de  oi...”  Pare o poveste cu tâlc, nu?

„Aşa...şi tot păscând el oile, a ajuns la o punte, sau un podeţ...iar oile trebuiau să treacă şi ele pe acolo; nu încăpeau toate, aşa că, trebuiau să treacă câte una....şi încă una...

Mai trece ...o oaie...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

„-Mama, dar câte oi avea ciobanul?” întreabă Iulia, obişnuită fiind, deși copil, ca toate să aibă o explicație, ordine şi  logică. Se plictisea evident  deja, dorind să ştie ce urmează .

„-Și-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”, continuă mama cu glas stins de oboseală. 

După un serviciu epuizant,  cu ture de noapte, navetă, 3 ore  dormite din 24, mormane de rufe spălate la mână, mâncare pentru  toţi şi curăţenie, era clar că povestea avea să continue la fel cum treceau zilele mamei...fără început şi fără sfârşit”.. şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

„-Mama, dar nu au trecut toate oile? Câte erau?”

„- Mai sunt, nu au trecut toate, ai sa vezi...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

" - Mamă și cum aflăm câte sunt?" întrebă  Nicolae, aproape  adormit, voind să afle totuși finalul poveștii.

"   - Le numărați...."   șoptește mama deja cu ochii închiși. 

„-Au trecut 384 mama, nu sunt cam multe? „ insistă Elena.

„Nu, mai sunt... ai să afli la urmă câte sunt... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

                                                                              

                                                                            *

        Unde o fi fost tâlcul poveştii ? Poate se referea la zilele noastre care trebuie să treacă una câte una şi nu toate deodată, cu răbdare şi mereu cu tenta aceea de necunoscut, mereu peste un pod, iar apoi habar nu avem către ce. 

Noi, trebuie să fim atenți, să observăm, să numărăm. 

Nu știm câte zile mai avem de trăit  şi totuşi ne bucurăm că ele trec, parcă ne-am grabi undeva.

                                                                           *

        E linişte, rece şi umed în cameră, parchetul scârţaie fără să îl atingă nimeni, iar Iulia încă nu doarme. Se tot gândeşte.... iar inimioara ei e cât un purice, abia respiră.
Gândește  clar, logic și se încurajează singură, așa cum e deja obișnuită. Nu are cine să fie în cameră, chiar dacă e întuneric, nu e nimeni, nu există nici fantome, nici „bau bau”.
 Dar tot o cuprinde frica, aşa, ca un cleşte, se ghemuieşte lânga mama, încercând să își încălzească piciorușele mereu reci şi adoarme, gândindu-se la oi. 
      Nu a înțeles nimic din povestea asta fără nici o noimă, iar finalul nu l-a aflat niciodată.

 Atunci şi-a pus ceva în gând : să inventeze ea poveşti, unde  şi ea are un rol cât de mic, şi toate, toate, să aibă înţeles şi final fericit. 

 A fost odată.....

Ce şi cine eşti tu?


Fals, frică, rece, cald şi totuşi străin...

Plânge-nţelesul luminii pierdute sub cerul senin,

Tremură gândul cel palid sub şoapta vie din vis,
Singur, rămâne în tine mereu, înadins.

În neputiinţă azi te împiedici, greşind,
Caută mâine sensul pierdut, suferind, dăruind şi iubind,
Unii vor reuşi să umbrescă, lumina ce-n tine renaşte trăind Adevăr,
Tu stai, observă, ascultă și speră, există un licăr.

Om fără margini iubite de suflet şi gând,

Ce îţi lipseşte, ce cauţi, nu-i  doar aici, pe pământ,

Nu e ascuns  nici în  cerul pe care, cu grijă l-ai stins,
Este doar în   neîmplinitul tău vis.

Zâmbet, iluzii, lacrimi și veşnicul chin,
Fără-nţeles, fără tine, de frică, pleacă pe furiş şi iar vin,
Cine şi ce eşti tu, om rătăcit ce se-ascunde  în legi?
Tu,...eşti mereu  Adevărul, pe care îl negi.

"Nu tot ce zboară, se mănâncă! "

      "Nu tot ce zboară, se mănâncă! " 

      E de ceva timp o "modă" în spaţiul cibernetic și nu numai, să găseşti soluţia tuturor problemelor tale, prin conceptul de ”dezvoltare personală” . Îți este cunoscut?
      Desigur, sună interesant şi pompos, intelectual şi evolutiv. Hai să îl "îngurgităm" rapid și noi, poate prin minune, devenim mai deștepți și obținem mai repede ce ne dorim de la viață și de la ceilalți. 🙂   
        Întâi, să clarificăm un amănunt important, acest concept e unul corect și real, nu aici e problema, ci la nuanțele și modul în care unii se folosesc de idee pentru a-i manipula pe cei slabi, dându-le iluzia controlului de sine, iar pe cei nu prea cultivaţi, creându-le senzația de inteligență. 
      Dacă avem un dram de înţelepciune totuși, nu citim sau aplicăm toate elucubrațiile cu efecte imediate și benefice, structurate cu ajutorul multiplelor greșeli de ortografie și punctuație, zic eu. O minte ageră poate să fie trezită brusc de incoerenţă sau lipsa virgulelor, iar dezacordurile ne pot confirma clar că am  confundat "planeta cunoaşterii de sine" cu un.... kitch promițător.
      Nu sunt as în vreun domeniu dedicat subiectului, nu îmi permit să judec, vreau doar să atrag atenţia: nu confunda iluzia inteligenţei cu înţelepciunea, sunt două chestiuni clar diferite.
     Bine zice vorba veche din popor " Nu tot ce zboară, se mănâncă!"                                 Câtă înţelepciune  şi caracter de veşnicie are! Nu pare concluzia unui om inteligent şi probabil nici nu este, dar conţine mai multă înţelepciune decât toate scrierile ce ne dezvoltă personal astăzi, prin internet, cu siguranţă.
     Cum poate o afirmaţie simplă şi "învechită" să detroneze atâtea concepte luminate, demonstrate şi actuale? Simplu: are la bază înţelepciunea, nu inteligenţa.
Să lămurim aşadar succint, în legătură cu subiectul,  aceşti doi termeni:
    Inteligenţa constă în acumularea de cunoştinţe, informaţii, cu ajutorul cărora învăţăm mai mult din teoria experienţei, decât din experienţa în sine. Inteligenţa nu condiţionează prezenţa binelui ca pe un dat subînţeles, ci împlinirea unor scopuri multiple prin propriile forţe. De cele mai multe ori scopuri personale sau doar egoiste. Ea se cere şi se vrea demonstrată, dar nu are caracter de veşnicie pentru că nu conţine suficient adevăr pentru a dăinui. Informațiile au caracer viu, se transformă, se schimbă, nu e suficient doar să le aduni și stochezi, trebuie să înveți să le folosești..și nu doar pentru tine. De aceea există şi au existat mii de oameni inteligenţi, însă care s-au remarcat nu pozitiv, ci negativ, nu evolutiv, ci distructiv.
     Înţelepciunea, pe de altă parte, presupune inteligenţă condiţionată clar pozitiv, ascendent. Ba chiar se poate lipsi de inteligenţă uneori, deoarece lecţiile cele mai bune nu se învaţă din cărţi, ci din viaţă.  Înțelepciunea nu are un caracter personal, ea doar personalizează posesorul, punându-l într-o lumină empatică, primând cunoştinţelor, informaţiilor şi concluzionând benefic experienţele. 
     Înţelepciunea ştie să asculte, să înveţe, să digere experienţe, să aibă privire de ansamblu, să se raporteze mereu la noţiunile de  bine şi frumos, să iubească adevărul, să aibă curajul de a trăi experienţe, de a suferi, de a ierta, de a recunoaşte greşelile şi a învaţa din ele, de a nu judeca, de a înțelege nu doar în aparență.
    De ce ne dorim să fim mai degrabă inteligenţi atunci?  Pentru că inteligenţa îţi dă iluzia controlului de sine, a situaţiilor şi a celorlalţi, prin prisma raportării la circumstanţe similare sau la reacţii studiate, determinate. Îți dă aroganța științei, a oglinzii pline de tine, în spatele căreia nu sunt suflete, ci admiratori, iar recunoștința nu este necesară pentru că ai primit făra să ceri și oricum meriți. Indus sau impus, inteligența îți creează motive, scuze, îţi atinge scopul indiferent de mijloace, are la bază principii împrumutate, care te asigură că tot ce faci este bine şi spre binele tău.
Înţelepciunea pe de altă parte nu oferă garanţii, nu cere, te învaţă doar să aştepţi, să ai curajul să trăieşti şi să înveţi tu din experienţele tale, să simți, să iubești, să nu doreşti răul nimănui, să observi, să cercetezi, să cauţi nu folosul tău, ci mereu, adevărul. Iar adevărul nu e doar ceea ce arăți despre tine sau ce știi. E ce ești. Tu. Și tu în ce lași în ceilalți.
Dar nouă ne e frică de adevăr, instinctul de conservare ne conformează, vrem rezultate imediate, vrem ce e mai bine pentru noi, vrem.
  Îți dorești aşadar dezvoltare personală? Nimic mai frumos! Dar atenţie la termeni, e cât se poate de "personală", deci unică. Cum ar putea cineva să ştie mai bine decât tine, de ce ai tu personal, nevoie? E în sufletul tău? 
        Te-ai întrebat oare dacă ţie ţi se potrivesc principiile altora? Da, arată frumos și poate corect, dar nu îți aparțin. Ajungi să te simți treptat, ca un impostor, străin de tine, tocmai în strădania de a fi un "better you". Si ce mai rămâne din tine se topește treptat în ce se vrea de la tine, până ajungi să nu mai știi cine ești și ce vrei. 

Citeşte, fii, obiectiv, observă, învaţă, nu aplica şi nu înghiţi concepte ca pe un dat necesar evoluţiei, fără a vorbi întâi cu tine, fără a trăi tu, a trece prin simţirea şi cugetul tău, fără a lua doar atât sau doar ce îţi este ţie, specific, potrivit, "la inimă". 
         Crezându-te inteligent, ai să te simţi teribil de sus la un moment al vieţii tale; te amăgești, tu ţie, îţi eşti un străin infatuat, teatral, fals, ești doar un mediocru mai "răsărit", nu ești tu, când empatia lipsește și sufletul e în pauză. Când cobori în realitate ... ți se face rușine când te recunoști.
      Când ai să te trezeşti din iluzia inteligenţei, dacă ai să te trezeşti, să nu îţi fie frică şi să nu te sperii, chiar dacă doare ca şi cum trece peste tine un tren; așa ai să cunoşti o părticică de adevăr şi ai să dobândeşti astfel, un strop de înţelepciune. Cu toții greșim. Dar cine repetă aceleasi greșeli tocmai din frica de a nu greși, fugind în rețetele preconcepute de succes, viață și cunoaștere ale altora, e mai departe de sine decât își închipuie. Din binele altora nu rezultă și al tău, ceea ce te învață și dezvoltă e ce trăiești tu. Și nu în vacanță, când toate sunt bune și frumoase, ci în fiecare zi. Și când doare. Și când e greu. Sau mai ales atunci. Și când ești sincer cu tine și îți pare rău. Și când plângi. Da, tu. Tu. Acel tu imperfect te ajută să folosești inteligența pentru a dobândi înțelepciune, simțind, prin propriile experiențe și greșeli. Da, și acelea sunt necesare, atât timp cât nu le ridici la rang de adevăr și ai curajul să le recunoști.
     Cheia nu e la vreun mare mentor, e chiar la tine, e de multe ori în greşeală şi neputiinţă, iar adevărul nu e întotdeauna  productiv, frumos şi comod. Dar te conectează cu tine și așa reușesti să evoluezi.
     Toate informaţiile care nu fac parte din sufletul tău, care sunt atât de studiate şi verificate, au doar caracter general, tu decizi ce e pentru tine sau nu, sunt asemeni unei tabele informative dintr-o gară: trenul cutare, duce in direcţia....cutare....
Tu alegi trenul, tu alegi destinaţia, ruta, codiţiile de călătorie, preţul, chiar și călătorii alături de care să faci acest drum, e drumul tău. Din frica de a trăi propriile experienţe preferăm să urmăm mai degrabă indicii, rețete, în loc să le observăm şi să decidem noi pentru noi. 
     Reţetele verificate, testate, par să ne ducă  spre marea cunoaştere, ne păzesc aproape sigur de durere şi eşec, însă nu au din păcate nici o legătură cu noi personal şi nici cu adevărul. Reclame. Atât.
Da, toate aceste cunoştinţe şi informaţii eficiente ne duc undeva: ne rătăcesc, ne amețesc, atât de mult încât nu ne  mai recunoaştem şi preferăm în loc să ne acceptăm, să fim cu totul altcineva, să trăim artificial şi calculat, raţional, eficient și mai ales ... sigur. Sigur degeaba spre nicăieri. 
     E o mare amăgire viaţa ta, trăită după adevărul şi principiile altora, nu e a ta, nu eşti tu.
Tu, omule, eşti unic şi frumos, în tine ai esenţa şi  cheia spre tine şi numai după ce te accepţi pe tine şi te înveţi, ai să deschizi singur uşa spre ceilalţi prin "reţeta" cea mai simplă a înţelepciunii: iubirea. 
Vă doresc aşadar, să ajungeţi să vă vedeţi pe voi, să vă treziţi, să aveţi  curajul nu  de a vâna inteligenţa, care duce la împlinirea scopurilor, ci de a trăi pur şi simplu, viaţa  personală, cu voi, prin voi, aşa cum sunteţi, pentru că fără noi înșine, cu bune şi rele, nu ajungem niciodată decât unde vor ...alţii.

O viață

O viață

Ferestre mici, înguste, spre lumea nimănui....
Privesc trezit în mine, căci sunt a nu știu cui,
O lume-n care frica e cea care trezește,
O viață irosită de cel ce n-o trăiește.

Chiar crezi că lor le pasă atunci când nu zâmbești ?
Mai lesne văd detalii atunci când și greșești,
O lume judecată de însăși gloata sa,
O viață iar pierdută...o fi, n-o fi...a mea?

Nici lacrimi și nici soare nu vor trezi minciuna,
Dacă nu e nimic sau totul...e totuna,
O lume ce zidește și urcă  pleava sa,
O viață e doar una, iar asta, nu-i a mea.

 Iluzii egoiste te urcă spre nimic,
Nu irosi "talantul", căci vei  rămâne mic,
O viață e un suflet, mai multe nu primești,
De asta, drag om-suflet, ai grijă... ce trăiești!

   Eşti în minciună sau  în adevăr?

      Cu toţii minţim, dar cum ajungem să fim stăpâniţi de minciună, să ne învârtim în gol, să nu mai ştim ce vrem, chiar să nu mai conteze ce e minciună şi ce e adevăr în viaţa noastră?

      Minciuna îţi dă o stare de confort extraordinar, te face să te simţi mai bine cu tine, să te prezinţi astfel reabilitat  întâi în faţa ta, apoi a celorlalţi, cu o uşurinţă, aroganţă, superioritate şi  naturaleţe, imposibil de combătut; se mulează perfect pe dorinţele tale ...ce mai, eşti  " ca peştele în apă" şi ... cămila pe uscat.
       Pentru a putea supravieţui în orice fel de condiţii şi a te transforma complet,  minciuna are câteodată nevoie de colaboratori precum... viciul,  "realitatea" minciunii nu poate fi înghiţită pur şi simplu.
     Viciul se bazează pe minciună pentru că nu are nici o legătură cu "realitatea" adevărului, te păcăleşte, e hrănit de ea,  acestea două, determindu-se  automat şi reciproc. Cum minciuna e deseori  ajutată sau "inspirată" de vreun viciu, acesta la rândul lui, nu poate exista fără suţinerea minciunii:  pentru a-ţi genera dependenţă, te minte perseverent şi constant, chiar prin intermediul tău. Aşadar ajungi în scurt timp departe de orice "realitate", slab, nesigur pe tine, cu raţiunea întunecată, folosind deja concepte idealiste,dar greşite, hrănite din sâmburele minciunii.
      Când  te afunzi în minciună, viciul e alinarea, refugiul care te mulţumeşte, te ajută să te confirmi, fie că minţi sau te minţi. Eşti  de fapt nemulţumit şi nefericit, dar viciul te adoarme, îţi mai dă câte o pauză de "respiro", ai nevoie de el. Asumarea coştientă, constantă şi declarată a răului însă, face loc în viaţa ta pentru şi mai mult rău, astfel viciul te face slab, neputiincios, te pregăteşte pentru alternativa în care lucrurile se obţin uşor, minţind.
Există aici un mic risc, pe care minciuna şi-l asumă: câteodată viciul în exces te sperie prin consecinţele lui, trezindu-te şi te trimite în subconştient, unde te întâlneşte cu  adevăruri şi sincerităţi de care te temi, pe care perfect lucid, nu le poţi accepta. Dar nu e asta o problemă, deja te simţi mizerabil; fără să realizezi, fiind slab, vei alege tot o formă de minciună pentru a te simţi bine cu tine şi în ochii celorlalţi. Pe scurt, viciul e vinovat, dar tot minciuna e automat şi inconştient soluţia, mergem  cu ea înainte. 

        Când ai ales minciuna ca alternativa adevărului, ai ales să nu vrei să  ştii,  să fii ce nu eşti, să vezi ce nu există, iar ce există să nu vezi. Atunci poţi cunoaşte mincinosul perfect şi în loc să-l recunoşti, te vei identifica cu acesta şi toată viaţa ta poate deveni o minciună teribilă.
                       
                                     *

 Tu, tocmai pentru că ştii să minţi crezi că nu poţi fi păcălit?

          Mare greşeală, de fapt eşti mai uşor de minţit,  ţie minciuna ţi se pare mai degrabă adevăr,  pentru că te identifici cu ea. Astfel, adevărul devine neverosimil şi atunci când vine cu dovezi palpabile.
    E nevoie de exemple?
Ţara noastră e condusă de sus până jos de mii de   mincinoşi  experimentaţi care au destui adepţi fideli, cumpăraţi nu cu bani, ci cu mirajul oferit de idealismul minciunii.

                               
                                  **

Cum ne dăm seama că suntem minţiţi?

     E simplu : atunci când ceva este prea perfect ca să fie adevărat, cu siguranţă... nu  este adevărat.
Adevărul e plin de greşeli, dar e mereu acolo, imuabil. Greu poate concura cu minciuna, care e "deşteaptă" şi se mulează pe reacţiile şi dorinţele tale. Instabilitatea "furnizorului" nu e  transformare şi evoluţie prin schimbare, ci  e un semn:  de asta  ar fi bine să îl vezi, pentru că treptat nu ai să mai ştii de unde ai plecat şi cum ai ajuns acolo. Adevărata schimbare şi evoluţie în adevăr e constantă, ascendentă, te împinge înainte şi te ajută să " creşti" vizibil, rodeşte benefic pentru toţi.
Îndoiala te situează mai aproape de adevăr decât adevărul însuşi, de multe ori. De aceea nu e rău să te îndoieşti câteodată, asta îţi stimulează gândirea  şi cine ştie, poate ajungi să realizezi unde greşeşti.

                             
                                  ***
Tipuri de mincinoşi cu experienţă:

     1. Mincinosul adevărat

     Cel mai credibil mincinos nu  e acela care  inventează integral, ci cel care se foloseşte tocmai de adevăr pentru a ajunge la scopul său, a se justifica, a-ţi întări  sau schimba convingerile.

Jucând perfect rolul de om integru  şi asigurându-se  între timp de admiraţia ta, poate răstălmăci sau trunchia realitatea, fără să clipească măcar. Astfel se poate folosi abil tocmai de segmente ale adevărului, ca de o gumă de şters sau un as din mânecă, apoi adaugă exact cât are nevoie pentru a ajunge la scopul său: e tocmai ceea ce-i dă credibilitate şi ce nu poţi contesta, e suficient.
     Pur şi simplu nici nu o să te mai intereseze "restul" adevărului, pentru că e irelevant.
Elocvent devine doar ce ţi se relatează cu atâta "sinceritate". Ai să te simţi chiar favorizat şi valorizat prin falsa încredere care de fapt, are drept scop în viitorul apropiat, imposibilitatea de a pune la îndoială orice îţi relatează sau sugerează.... mincinosul eficient. Ai să dai de la sine "la schimb", relatări care vor fi folosite pentru a te manevra cu mult mai uşor şi a te pune în slujba minciunii fără cale de întoarcere, iar când vei realiza că sensul e greşit, tot ea, minciuna, te va linişti: eşti bine, tu, nu ai cum să fii minţit, tu nu ai cum să greşeşti. De aceea, nu vei  crede adevărul, nici  atunci când  îţi va fi  demonstrat.
     Toţi oamenii greşesc, tu de ce crezi că eşti altfel? Pentru că ai susţinere? Pentru că "modelul" tău e ... bazat pe adevăr? În ce proporţie şi cât de verificabil e?

      2. Mincinosul incontestabil

       În faţa mincinosului perfect, care te asigură de “adevărul”  său cu mâna pe inimă, vei ajunge să te îndoieşti mai degrabă de tine, decât sa ai sentimentul că  poţi fi atât de cinic, încât să îl nedreptăţeşti.

El minte precum respiră, minciuna devenind  un mod de a trăi, pentru a fi protejat de propriile greşeli; este primul care se crede pentru a fi crezut, repetând mereu aceeaşi variantă, evident pentru a nu o uita şi el cumva, până când nu vei mai fi deschis la nici o altă alternativă, indiferent cât de argumentată ar fi.
Astfel tot ce nu e conform relatărilor deja îngurgitate, tot ce e împotrivă, e cu siguranţă greşit.

 Pe acel rigorist principial şi nedreptăţit, nu vei îndrăzni să îl aşezi niciodată  în faţa miniciunii sale, pentru că  eşti asigurat, habar nu ai de unde, că  el nu poate greşi. Aşadar nu vei greşi nici tu?...
Când eşti mai sigur, atunci să te îndoieşti, ia aminte.

      3. Mincinosul cameleon

   Precum cameleonul,  acesta îşi schimbă atitudinea în funcţie de reacţiile tale şi situaţiile ivite, iar tu îi devii parcă dator pentru asta, uitând că atunci când adevărul există în cineva, acesta îl face  constant, mereu acelaşi, bun sau rău, nu îl schimbă. Doar  minciuna are talentul de a te face azi calm, iar mâine pus pe ceartă; acum  răbdător, înţelegător, iar peste  puţin timp intransigent; din fire bun , altruist, iar în acelaşi timp de un egoism exemplar; acum mieros şi cald, apoi  tăios, răzbunător;  azi echilibrat, mâine instabil;  plin de încredere, dar de fapt punând la îndoială orice.
    Ipocrizia, făţărnicia, e  bine gestionată şi echilibrată cu o mare cantitate de... minciuni. Instabilitatea apare ca fiind generată de alţii, de probleme, de motive, poate chiar de tine. Transferul de vină e aplicabil  şi des folosit de acest mincinos. Rezultatul? Habar nu mai ai cum e omul respectiv, dar eşti dator să îl  crezi şi să îl accepţi aşa cum e.

      4. Mincinosul -victimă

       Acesta e o victimă pe care nu ai dreptul să o judeci, având mai multe drepturi decât îndatoriri şi atrăgând compasiunea multora prin empatie, alimentându-se practic din ea. Cu siguranţă  el nu poate fi niciodată vinovat, nici atunci când, teatral, va recunoaşte parţial că a greşit. Are nevoie de protecţie, de sprijin, de prezenţă, de confirmări, de control şi le obţine implicit, din postura de om care vrea din tot sufletul să fie puternic şi chiar este, dar viaţa asta, bat-o vina, l-a lovit prea mult. Deci de acum înainte lucrurile i se cuvin, a fost încercat destul, experienţa suferinţei trebuie să primeze, nu mai are nimeni dreptul să-i conteste vreun adevăr.
 De ce? Pentru că va avea grijă să îşi compenseze repede greşeala cu amintirea calităţilor sale extraordinare şi a lucrurilor bune pe care le-a făcut, dacă se pretează situaţia, chiar pentru tine, ca să nu îndrăzneşti cumva să fii obiectiv şi să  îl poţi trata aşa cum de fapt merită. Lui i se cuvine un tratament preferenţial, întotdeauna el e cel care suferă, cel nedreptăţit,  aşadar nu ai să poţi  adopta postura de a fi de fapt, corect, nici măcar cu tine, indiferent cât de justificat ai fi.
Tipul acesta se îmbină adesea cu ....

5. Mincinosul de transfer

      Ei bine, de data asta, scopul clar e să nu vezi, să fie mutată atenţia către alţii, în altă direcţie , subtil, fără prea multe detalii, cât să lucrezi tu în continuare şi să cauţi răspunsuri. Dacă schimbarea direcţiei e şi de interes pentru tine, ce vrei  tu să afli nu mai este important, deja te gândeşti  unde " trebuie". Se sădeşte un sâmbure al discordiei, care naşte raţiuni greşite pentru că porneşte din idei greşite.
       Surpriza e că sâmburele acesta poate fi transferat chiar către tine, devenind tu cel luat "în vizor". Astfel, treptat, ajungi într-un cerc vicios pe care îl simţi oarecum, dar nu ai cum să îl vezi  şi, de-a dreptul prostit,  îţi asumi situaţii care ţi-au fost cu dibăcie transferate, mai ales dacă autorul e şi în postura de victimă, redirecţionând atenţia de la greşeala autorului...spre tine.  Iar cum tu nu eşti perfect, începi să te simţi dator, vinovat, să nu ştii ce să mai faci să îl mulţumeşti pe cel "nedreptăţit", cum să îl împaci.
Trezeşte-te!... Cu puţin timp înainte, în puţinele momente de regăsire reală cu tine cînd aveai curajul să cercetezi, să cauţi răspunsuri, aveai alt adevăr, aveai propriile decizii, nu te simţeai aşa, vedeai că tu eşti cel care are de pierdut şi care e pur şi simplu,  dus de nas. Devii şi tu acum instabil, nu mai ştii ce vrei, realizezi din când în când că ai învăţat să minţi de multe ori pentru a te încadra în anumite cerinţe, în "peisaj", că minţi oricum şi deja uşor, dar consideri că faci asta doar pentru că ai motive evidente, de necontestat. Compensezi şi plăteşti pentru greşeli şi suferinţe reale sau iluzorii pe care nu tu le-ai generat, pe ale tale le ascunzi, pentru că nici măcar tu nu poţi da ochii cu ele, îţi amintesc de tine şi îţi sunt antipatice , străine.
 Dacă din fire eşti un om destul de corect, o să ţi se pară oportun, de datoria ta, să restabileşti un echilibru în atâta nedreptate făcută unui om "nevinovat", canalizându-te nu pe greşelile tale, care ascunse  de sufletul tău, nu se vor repara poate niciodată, ci tocmai pe mincinosul care deja te-a atras de partea lui. El  devine un fel de model ce  trebuie protejat, apărat, crezut, în funcţie de care ajungi să înveţi  singur să  minţi frumos şi să te laşi  minţit, însă deşi nu ştii, te ignori deja,  te anulezi.

5. Mincinosul credincios

E ultimul din serie, dar şi cel care-i "bate" pe toţi. Cum poţi contesta pe cineva care îl pomeneşte atât de des pe Dumnezeu? Ce aroganţă! E ca şi cum ai îndrazni să îl combaţi tocmai pe El. Mai bine îţi pui la îndoială propria credinţă şi propriile convingeri decât pe "mincinosul lui Dumnezeu". Nu, nu, acesta se roagă, e  omul cunoscător în ale credinţei, cu ce să îl combaţi tu şi...cum? Ţi se închide automat mintea şi autenticitatea ta dispare, fiind înghiţită de atâta aparentă credinţă.
De ce aparentă? Faptele vorbesc, în opoziţie cu  vorba meşteşugită şi cuvintele folosite cu dibăcie. Aici e punctul lui slab, prea puţin se vădeşte în acţiuni teoria, de aceea şi ea trebuie modificată şi răstălmăcită pe alocuri, iar el îndrăzneşte să o facă, smintind dacă reuşeşte,chiar oameni cu adevărat credincioşi.
Prea puţin şi dezinteresat e preocupat de binele tuturor, al altora,  el e cel pentru care se roagă mereu, aplică  voia lui care se cere împlinită, el e dumnezeul lui, deşi poate nici el nu ştie. El promovează şi altora cu patos, coştient,  ideile sale, răstălmăciri lamentabile, ca pe nişte revelaţii inedite, trăite, ce se cer aplicate.
E argumentat şi documentat, nu ai cum să-i faci faţă, are un " arsenal" puternic.
Scopul nu e altul decât acela de  a avea cât mai mulţi susţinători în sprijinul său şi de a-şi confirma ideologiile lui prin ceilalţi,  pe principiul că atunci când găseşti oameni care să fie de acord cu tine, înseamnă că tu ai dreptate.  Dar tocmai te  raportezi nu la Dumnezeu, pe care îl tot pomeneşti, ci la tine, tu,  marele tălmăcitor al "adevăratei" credinţe.
Acesta este omul contradicţiilor dintre vorbă şi faptă, raţionalistul principial, rigoristul fariseic, eruditul autodidact, care te poate atât de mult influnţa, încât poţi să îţi pierzi de tot credinţa în Dumnezeu şi să o înlocuieşti cu un surogat amputat de orice trăire autentică. Credinţa se vădeşte în fapte, nu se clădeşte pe vorbe, indiferent cât de frumoase ar fi.
      Din orice acţiune credinciosul nostru  trebuie să aibă ceva  palpabil, practic de câştigat şi chiar promovează asta ca pe o responsabilitate faţă de sine.  Nu te păcăli, niciodată binele lui nu e degeaba, poţi contoriza măcar estimativ cât de mult costă  tot binele asta... dar de ce ai face-o? Să pui tu lângă  semnul întrebării,  un omul credincios şi  atât de bine intenţionat?  Nu, nu... nu se poate.
Greşesc? Dumnezeu  S-a jertfit nu pentru Sine, ci pentru noi toţi, cei mulţi, răi şi păcătoşi.
 "Credinciosul" nostru, "smerit" şi mieros, nu concepe ideea de jertfă pentru alţii, nu arde decât pentru sine, fiind motivat şi susţinut de un egoism justificat, argumentat...o să râdeţi sau o să vă cutremuraţi, chiar de această credinţă în Dumnezeu sau...de vorbele Lui, luate din context şi răstălmăcite.
      Acesta trebuie să aibă întâi grijă de el, iar când  are grijă de alţii, le va aminti şi îşi va aminti, ca pe un sacrificiu, cu toate că  aceste situaţii  ţin direct de responsabilitate şi asumare. E ca şi cum o mamă aminteşte des propriului copil , folosindu-se de asta,  că-i poartă de grijă sau îi face de mâncare, ca şi cum asta nu ar fi de datoria ei şi poate alege să facă orice altceva ; sau un copil care se laudă că îşi ajută sau ascultă  părinţii , dar  ar putea foarte bine să se "sacrifice" şi să nu o facă; sau o soţie se consideră merituoasă pentru  că îşi iubeşte soţul, parcă ar fi obligat-o cineva să se căsătorească şi ea nu a avut de ales.
Astea nu sunt sacrificii, se cheamă popular "scosul pe ochi", sunt actualizări ale egoismului personal, care se cere extins în ceilalţi. Mincinosul credincios e un mincinos egoist,  nu are voie să se uite tocmai pe el, subtil, nu devine prioritar numai pentru el, ci şi pentru ceilalţi.
De aceea şi tu, ai să înţelegi şi ai să aplici acelaşi lucru: el o să fie mereu cel în funcţie de care şi tu vei decide, vei gândi, la el te vei raporta ca la un  etalon, dar ai să crezi în acelaşi timp că tu eşti cel care contează, tu eşti preocuparea şi prioritatea ta.
                                           
                                  ****
         Prea multe întrebări

        Ce te faci atunci când dai peste un mincinos inedit şi inventiv,  care îmbină toate tipurile posibile? Cum te fereşti de minciună şi de ce ai face asta, când poţi foarte bine să te foloseşti de ea? Cum e posibil să ajungi să îţi asumi mai degrabă situaţii care nu au avut legătură cu tine, decât ceea ce te implică din libera ta voinţă? Cum e posibil să crezi pe cineva , înainte să ştii de fapt, înainte să cercetezi? E Dumnezeu şi i se cuvine? Cum îţi poţi baza ştiinţa pe credinţa necondiţionată oferită şi obţinută fără aportul experienţei tale personale? De ce te simţi dator pentru suferinţe pe care nu tu le-ai provocat, dar pe cele generate de tine ajungi să nu le vezi? Cum te laşi atras în minciună şi de ce e mai bine acolo?
Cine mai eşti tu de fapt, atunci când, acceptând minciuna,  te identifici treptat cu ea?
De ce ai alege adevărul?


                     *****
           Capcana suferinţei 

      Suferinţa e o trăire intimă pe care nu o poţi pur şi simplu mărturisi, iar dacă te foloseşti de ea, cu siguranţă ai un scop şi atunci eşti departe de adevăr, deja trăieşti minţind. Nu poţi împărtăşi suferinţele tale, dacă ele chiar au existat exact aşa cum le relatezi, decât după ce cunoşti foarte bine un om, după ce treci cu  el împreună prin bine şi rău, după ce îl cunoşti tu, nu după ce ţi se dezvăluie el. Hai să fim serioşi, e ca şi cum te-ai dezbrăca... la prima întâlnire, doar pentru că îţi este ...cald.  Ia gândeşte-te puţin, o victimă a unui război, a unei traume, trebuie absolvită mai departe în viaţă de greşeală, pe principiul că a suferit? Trebuie iertată şi înţeleasă implicit, chiar dacă greşeşte în mod voit, direct interesat şi premeditat? Dacă suferinţa nu ne este generată chiar de noi, tocmai pentru că e produsă de alţii, nu o putem folosi ca paravan şi justificare pentru acţiunile noastre.
Exemplu :  O persoană pe care practic nu o cunoşti, la primele întâlniri, când primează scânteile şi aprinderea unei relaţii aflate la debut, mizând pe farmecul personal,  îşi povesteşte  dureros, asumat, cu emfază, eventual printre lacrimi şi sughiţuri aparent suprimate,  suferinţele generate de alţii. Asfel îţi captează nu numai atenţia, ci şi compasiunea clară; prin mărturisirile atât de intime îţi câştigă cu mult prea devreme, încrederea implicită. Ajungi astfel să cunoşti doar ce eşti lăsat să cunoşti cu bună ştiinţă, nu şi persoana în cauză.
Ai putea să crezi că acolo e vorba de o relatare parţială, trunchiată, bine cântărită a adevărului, care  e de fapt minciună?  Că tocmai tu, şi nu  eroul suferintei, eşti şi vei fi folosit? Ooo, nu. Cum ai putea?
Dar lucrurile sunt atât de evidente, scopul există: te vei îndoi de tot ce vor spune alţii la modul negativ, cu privire la persoana în cauză pe viitor, ba chiar îi vei considera rău intenţionaţi. Vei fi deja "pregătit", "instruit" pentru astfel de reacţii negative, ele chiar întărindu-ţi convingerea că mincinosul e de fapt cu adevărul în braţe.
Rezultatul:  minciuna e evidentă ,  prea mulţi văd, dar tu nu ai cum să vezi, eşti pregătit să nu vezi decât ce "trebuie" deoarece ai impresia că ştii , dar de fapt, eşti prostit. Aşadar,  mai are nevoie în stadiul acesta incipient, când eşti încă "tulbure", de două elemente esenţiale:
1.  limitarea influenţei  şi comunicării cu cei apropiaţi în special, pe cât posibil la minim sau suficient, măcar în faza de debut, pentru a te raporta doar la informaţiile ce devin incontestabile,  prin această  "spălare de creier". Stai liniştit, nici nu ai să realizezi că se întâmplă asta, o să ţi se pară chiar ideea ta, ca o formă de respect poate pentru  o persoană atât de încercată, curajoasă şi specială.
2.  o pecetluire a acestei relaţii direct interesate, dar aparent dezinteresate, prin orice o poate atesta şi îi poate da caracter oficial, de acceptare: promisiuni, garanţii sau jurăminte, ce evident, nu sunt obligatorii, nu ţi se cer, dar, culmea, se cam subînţeleg şi ţi le asumi pentru că altfel ajungi să fii tu pus la îndoială . Nici aici nu ai să bănuieşti nimic, faţă de o persoană  care a suferit, nu poţi avea decât o atitudine care trebuie să compenseze toate nedreptăţile , aşadar vei promite şi din nou, va fi ideea ta de care chiar vei fi mândru.

                 ******

Întrebarea cea mai grea : vrem cu adevărat să aflăm adevărul?

      Dacă asta vrem, atunci o să avem ochii deschişi, mintea trează, inima păzită de Dumnezeu în rugăciune şi atunci vom şti.
Atunci  vom cere în rugăciune să se facă voia Lui, nu voia noastră, pentru că noi  suntem cei care întodeauna putem greşi şi de cele mai multe ori, o facem cu sau fără ştiinţa noastră; atunci vom accepta adevărul, chiar dacă nu ne place, ne coboară orgoliul sau ne aduce suferinţă, îl vom trăi  curajos, ne vom accepta în primul rând pe noi aşa cum suntem, pentru că atunci când nu o facem, nu vedem  răul din noi şi nu ştim cu cine  avem de  luptat toată viaţa.
      Cei mai mulţi dintre noi nu vor de fapt, să  afle niciun adevăr, deşi îl predică,  preferă să trăiască o viaţă întreagă în minciună.
Nu mă credeţi? Priviţi în  jur, sau poate chiar în voi: e mai uşor să tolerezi  perfecţiunea şi calităţile extraordinare, decât greşelile cuiva, chiar nu vrei să ştii cum e o persoană de fapt, pentru că ai deja o imagine formată, aceea care e pe gustul tău. E prea complicat , emoţional si conjunctural vorbind, să te expui unor adevăruri incomode.

                  *******

     Cu ajutorul minciunii ajungem departe, ce-i drept, de ce am renunţa la ea? 

Pentru că hrăneşte monştri şi ne poate transforma şi pe noi în monştri .
Ea hrăneşte corupţia, înşelătoria, e mama discordiei, a manipulării, a tuturor intereselor şi avantajelor de orice fel. E peste tot şi prin ea orice devine posibil. 

Minciuna nu îşi ajunge sieşi, are mereu nevoie de resurse confirmative, te mutilează sufleteşte şi ajungi să confunzi binele cu răul, să te buimăceşti complet, să iei decizii minţind, să adormi  şi să respiri tot minţind, să fii fără direcţie, fără coerenţă, fără tine.
  Atunci cu noi cum rămâne? Minţind, vom fi minţiţi şi ne vom minţi, vom accepta minciuna sub toate formele ei pentru că nu o mai recunoaştem, ea devine e un mijloc necesar chiar nouă; nu vom mai avea un sens ascendent, ci static, confortabil, călduţ  şi mulţumitor,  vom obţine poate ce ne-am dorit, dar nu ne va ajunge niciodată.
              

                 ********

      Aşadar trebuie să fim sinceri ?

     Cu tine şi cu Dumnezeu. Faţă de tine, de  sufletul tău şi de Dumnezeu eşti dator să fii sincer, în alte cazuri sinceritatea excesivă te poate duce în situaţia inversă: de a fi folosit, condiţionat, manipulat sau prin ea poţi genera în ceilalţi, fără să vrei poate, schimbări şi suferinţe de care eşti direct responsabil .
 Nu trebuie să fim o carte deschisă pentru oricine, oricând. Sinceritatea nu e o obligaţie, o o opţiune personală faţă de cei care au nevoie de ea şi sunt la fel de sinceri cu tine, ea trebuie să aibă un scop util, niciodată distructiv, trebuie gestionată cu responsabilitate şi discernământ.
 Avem deci dreptul să spunem, în loc să minţim fie: nu îţi pot răspunde; nu pot fi sincer cu tine; sunt lucruri prea personale, care dacă îţi sunt necesare, le vei afla din timp.
      Imposibilitatea de a fi sincer nu justifică niciodată minciuna însă, nici prezentarea preferenţială a unui adevăr trunchiat, cu bună intenţie şi scop în avantajul tău. Diferenţa pare insesizabilă, dar atunci când înveţi să identifici adevărul, ai să o cunoşti şi ai să ştii ce să alegi.

           *********
 
      Scopul minciunii

Orice minciună are un scop, acceptă şi încearcă să îl vezi înainte să fii orbit de efectele lui.
Fie că e vorba de ascunderea adevărului întreg prin relatarea sa parţială, fie de înlocuirea lui cu o variantă mai "potrivită", sau de obţinerea unor avataje directe, întotdeauna minciuna urmăreşte ceva.
Mincinosul ideal, are întotdeauna un scop pe care nu ai cum să îl vezi şi chiar dacă îl vezi, poţi să juri că nu există, aşa se face că trebuie să plăteşti cumva toate "adevărurile" primite. Însă, când nu tu, ci celălalt are ceva de câştigat, deşi aparent e dezinteresatul nr.1,  fiind considerat  victimă, om onest, sau chiar cel care suferă din cauza ta, nu renunţa, faptele, nu " lacrimile",  vorbesc: când tu ai pierdut, iar celălalt a  câştigat, deşi aţi mers în aceeaşi direcţie, el minte, iar tu... deşi nu mai ştii ce e minciună şi ce e adevăr, eşti cu adevărat...minţit.

              **********

          
          Câteva concluzii 

        Întotdeauna adevărul se verifică şi cel nevinovat nu are cum să se simtă ofensat de verificarea lui.
Minciuna  se susţine doar pe ea însăşi şi pe porţiuni de adevăr, dacă autorul e abil şi se pricepe să folosească din timp această tactică fără cusur. 

        Viaţa în minciună e departe de adevăr şi nu te mai vezi, pierzi esenţialul şi te afunzi în nimic.
 Nimeni nu e dator să plătescă pentru greşelile altora sau să suporte consecinţe derivate, decât dacă el a fost autorul  acelor fapte sau le-a determinat direct sau indirect.

    Greşeala  este paradoxal, în adevăr, de aceea este atât de greu să recunoaştem atunci când greşim, ba chiar mai uşor decât atunci când ne asumăm situaţii de care nu suntem direct responsabili, redirecţionând atenţia din interior, spre exterior, de la noi, la ceilalţi. Dar asta nu face decât să ne amâne, să ne amorţească, din greşeli  învăţăm de cele mai multe ori şi prin ele creştem.

    Minciuna este mereu  alternativa perfectă şi uşoară, mereu la îndemână, astfel  preferăm să fim mai degrabă minţiţi decât să fim puşi faţă în faţă cu adevărul. Cu adevărul trebuie mereu lucrat, cu el nu e simplu deloc.
      Acceptarea  minciunii, nu te poate decât face să adopţi acelaşi stil de a trăi, de a evita adevărul şi  faţă de tine, şi în relaţiile cu ceilalţi:  nu te duce nicăieri, nu te ajută să fii mai bun, să progresezi, iar dacă nu te trage înapoi, poate cel mult să te ţină pe loc.

      Totuşi, oricât ne-am minţi, zi de zi, ceva din noi strigă după adevăr din când în când, în subconştient, în vis, în nemulţumirile noastre, ceva ne macină, ceva ne lipseşte, nu ne simţim întregi .
Pentru că suntem înzestraţi cu adevăr, nu vom fi împăcaţi decât atunci când îl vom trăi, îl vom vedea şi vom înţelege că adevărul spală greşeala, iar minciuna nu face decât să îl  ascundă...perfect.