Esența sărbătorilor în sticluța sufletului

Ore, zile ale unui sfârșit de an: strălucire, curățenie, planuri, zâmbete, găteală, mâncare, cadouri, bucurie, iubire, agitație, relaxare, prieteni, familie, urări....
Toate acestea sunt și mai ales par, atât de bune și frumoase, dar uneori le lipsește tocmai esența.
Găsim, mai departe de ce vedem, doar...

Strălucire:  în realitate, doar înălțarea materiei la rang de analgezic pentru suflet și somnifer pentru uitare, căci privind strălucirea din jur ne impunem să facem parte din ea, ne așezăm cuminți la locul nostru pregătit de alții...., ca o piesă de puzzle ;

Curățenie : străduința sisifică de a perfecționa fațada lucrurilor pentru a le  trezi și menține strălucirea de scurtă durată - păcat că nu putem face curat și în oameni...pentru ca ei să fie cu adevărat mai buni, nu doar să simuleze de sărbători asta;

Planuri și concluzii: iluzii - ce nu ai reușit să faci într-un an, reușești doar să te minți că vei face de acum încolo;

Zâmbete: produse de evenimente și situații, zâmbete care nu au nici o legătură cu ce simțim -zâmbete care nu ne ajung în suflet;

Găteală: absolut necesară pentru a ne demonstra nouă în primul rând că suntem mai frumoși decât ne arată oglinda... iar cu un pic de inducere, ne vor vedea și ceilalți la fel;

Mâncare și băutură: evident, trebuie să ne săturăm, să ne satisfacem neîmplinirile cumva, împlinindu-ne măcar... fizic;

Cadouri: extraordinare valorizări materiale, care ne obligă câteodată să  fim datori celor care desigur, astfel ne arată că ne iubesc - un real cadou ar fi să trăim iubirea asta tot timpul, nu să o ambalăm frumos și oportun, de sărbători;

Bucurie:  generată de conjuncturi și de ce vrem sau trebuie să simțim, nu de ce simțim cu adevărat;

Iubire: sentimentele de durată, profunde, nu se trezesc, se scot de la naftalină sau se demonstrează de sărbători, ele îți animă existența mereu, te împing înainte, te ajută să te identifici cu tine;

Agitație, distracție: acumulări inutile de toate cele formulate mai sus;

Relaxare: odihnă care te obosește psihic pentru că tu, omule, deși viața e obositoare, nu ești fericit când  dormi, simți mai puțin, atât;

Prieteni: rari, pentru că prietenii adevărați știu să aștepte, iar noi, bineînțeles, suntem prea ocupați cu toate celelalte;

Familie: rude pe care trebuie să le vizitezi măcar de sărbători, conștiința te obligă să îți împlinești datoriile. Familia e cu totul altceva: sunt mai ales cei care îți stăruie în suflet, zile, ani, așa cum sunt, sunt cei care nu te judecă, pe care-i poți suna la orice oră din zi și din noapte și știi că vor face tot posibilul să îți fie alături;

Urări: prea multe și fără substanță, pentru că vin din exterior și rămân tot acolo, în noi nu aduc și nu rămâne nimic - câte din ele le vom reciti cu drag sau le vom simți cu adevărat și peste o lună?

Prea mult din toate, ca și cum ar fi sfârșit de toate, nu numai de ore, de lună, de an, de timp....

În toate acestea nu suntem  cu adevărat noi, de cele mai multe ori:

prea multă atenție dată lucrurilor materiale, care ne ajung calculat în suflet și ne fac să credem că noi chiar simțim ce ni se întâmplă;

prea multe conjuncturi forțate,

prea multe obligații,

prea mulți ”trebuie”,

prea multă uitare,

 aproape că ne simțim bine fiind asemeni celorlalți, fiind parte a acestui mare amalgam de bucurie indusă. Așa ajungem să credem că noi suntem bine, că suntem fericiți.

De ce ajungem atunci în depresie sau ne întoarcem la aceleași probleme, trăiri, situații când se termină povestea asta?

Pentru că în povestea asta noi...lipsim, deși suntem teribil de prezenți.

 Lipsește ”inima, culoarea”, esența. Avem o mulțime de roluri pe care de fapt le jucăm, străduindu-ne cât putem de bine, dar ajungem prea departe de sufletul nostru, uitând, mâncând, dormind, plănuind, ”trebuind ”, vorbind...fără să ne simțim sufletul.

Noi, dragilor, nu ne schimbăm peste noapte. Nu se schimbă în noi ceva decât.... câteva zile, ore; e doar timp supravalorificat material, conjunctural...și atât, nu suntem noi.

Nu vă faceți iluzii bucuroase, dar nici nu deznădăjduiți: nu se întâmplă nimic special în câteva zile sau într-o seară. 
Toate astea trec, un singur lucru e sigur: cu noi rămânem, cu ce suntem, cu ce avem în suflet tot anul viitor și toți anii care vin.

Așa imperfect, trist, nesigur, mai ales de sărbători, sufletul nostru are nevoie de noi înșine. Atunci când îl vom simți în tot ce facem, vom zâmbi nu numai câteva zile, vom găsi în noi puterea să însuflețim tot ce trăim.... ore, zile, ani.

Pagină de carte

Ciobanul și oile

                                                                                             

                                                                                               Pagină de carte,

                                                                                               pentru Andreea, cu drag 

                                                                                               pentru Răzvan Nicolae, de ziua lui

                                                                        * 

Ce ascunde mintea unui copil? 

Câte uşi lăsăm deschise în copilărie şi nu le mai închidem niciodată?

                                                                       * 

        Nu odată au adormit toţi trei singuri, fără povești, cu frica în sân că nu-i apără nimeni, că nu e nimeni acasă...

Singura poveste spusă de mama, care nu era şi temă la şcoală sau ceva de învăţat, e povestea cu oile. O ştiţi?

„-Era odată un cioban care avea o turmă de  oi...”  Pare o poveste cu tâlc, nu?

„Aşa...şi tot păscând el oile, a ajuns la o punte, sau un podeţ...iar oile trebuiau să treacă şi ele pe acolo; nu încăpeau toate, aşa că, trebuiau să treacă câte una....şi încă una...

Mai trece ...o oaie...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

„-Mama, dar câte oi avea ciobanul?” întreabă Iulia, obişnuită fiind, deși copil, ca toate să aibă o explicație, ordine şi  logică. Se plictisea evident  deja, dorind să ştie ce urmează .

„-Și-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”, continuă mama cu glas stins de oboseală. 

După un serviciu epuizant,  cu ture de noapte, navetă, 3 ore  dormite din 24, mormane de rufe spălate la mână, mâncare pentru  toţi şi curăţenie, era clar că povestea avea să continue la fel cum treceau zilele mamei...fără început şi fără sfârşit”.. şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

„-Mama, dar nu au trecut toate oile? Câte erau?”

„- Mai sunt, nu au trecut toate, ai sa vezi...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

" - Mamă și cum aflăm câte sunt?" întrebă  Nicolae, aproape  adormit, voind să afle totuși finalul poveștii.

"   - Le numărați...."   șoptește mama deja cu ochii închiși. 

„-Au trecut 384 mama, nu sunt cam multe? „ insistă Elena.

„Nu, mai sunt... ai să afli la urmă câte sunt... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

                                                                              

                                                                            *

        Unde o fi fost tâlcul poveştii ? Poate se referea la zilele noastre care trebuie să treacă una câte una şi nu toate deodată, cu răbdare şi mereu cu tenta aceea de necunoscut, mereu peste un pod, iar apoi habar nu avem către ce. 

Noi, trebuie să fim atenți, să observăm, să numărăm. 

Nu știm câte zile mai avem de trăit  şi totuşi ne bucurăm că ele trec, parcă ne-am grabi undeva.

                                                                           *

        E linişte, rece şi umed în cameră, parchetul scârţaie fără să îl atingă nimeni, iar Iulia încă nu doarme. Se tot gândeşte.... iar inimioara ei e cât un purice, abia respiră.
Gândește  clar, logic și se încurajează singură, așa cum e deja obișnuită. Nu are cine să fie în cameră, chiar dacă e întuneric, nu e nimeni, nu există nici fantome, nici „bau bau”.
 Dar tot o cuprinde frica, aşa, ca un cleşte, se ghemuieşte lânga mama, încercând să își încălzească piciorușele mereu reci şi adoarme, gândindu-se la oi. 
      Nu a înțeles nimic din povestea asta fără nici o noimă, iar finalul nu l-a aflat niciodată.

 Atunci şi-a pus ceva în gând : să inventeze ea poveşti, unde  şi ea are un rol cât de mic, şi toate, toate, să aibă înţeles şi final fericit. 

 A fost odată.....