"Nu tot ce zboară, se mănâncă! "
E de ceva timp o "modă" în spaţiul cibernetic și nu numai, să găseşti soluţia tuturor problemelor tale, prin conceptul de ”dezvoltare personală” . Îți este cunoscut?
Desigur, sună interesant şi pompos, intelectual şi evolutiv. Hai să îl "îngurgităm" rapid și noi, poate prin minune, devenim mai deștepți și obținem mai repede ce ne dorim de la viață și de la ceilalți. 🙂
Întâi, să clarificăm un amănunt important, acest concept e unul corect și real, nu aici e problema, ci la nuanțele și modul în care unii se folosesc de idee pentru a-i manipula pe cei slabi, dându-le iluzia controlului de sine, iar pe cei nu prea cultivaţi, creându-le senzația de inteligență.
Dacă avem un dram de înţelepciune totuși, nu citim sau aplicăm toate elucubrațiile cu efecte imediate și benefice, structurate cu ajutorul multiplelor greșeli de ortografie și punctuație, zic eu. O minte ageră poate să fie trezită brusc de incoerenţă sau lipsa virgulelor, iar dezacordurile ne pot confirma clar că am confundat "planeta cunoaşterii de sine" cu un.... kitch promițător.
Nu sunt as în vreun domeniu dedicat subiectului, nu îmi permit să judec, vreau doar să atrag atenţia: nu confunda iluzia inteligenţei cu înţelepciunea, sunt două chestiuni clar diferite.
Bine zice vorba veche din popor " Nu tot ce zboară, se mănâncă!" Câtă înţelepciune şi caracter de veşnicie are! Nu pare concluzia unui om inteligent şi probabil nici nu este, dar conţine mai multă înţelepciune decât toate scrierile ce ne dezvoltă personal astăzi, prin internet, cu siguranţă.
Cum poate o afirmaţie simplă şi "învechită" să detroneze atâtea concepte luminate, demonstrate şi actuale? Simplu: are la bază înţelepciunea, nu inteligenţa.
Să lămurim aşadar succint, în legătură cu subiectul, aceşti doi termeni:
Inteligenţa constă în acumularea de cunoştinţe, informaţii, cu ajutorul cărora învăţăm mai mult din teoria experienţei, decât din experienţa în sine. Inteligenţa nu condiţionează prezenţa binelui ca pe un dat subînţeles, ci împlinirea unor scopuri multiple prin propriile forţe. De cele mai multe ori scopuri personale sau doar egoiste. Ea se cere şi se vrea demonstrată, dar nu are caracter de veşnicie pentru că nu conţine suficient adevăr pentru a dăinui. Informațiile au caracer viu, se transformă, se schimbă, nu e suficient doar să le aduni și stochezi, trebuie să înveți să le folosești..și nu doar pentru tine. De aceea există şi au existat mii de oameni inteligenţi, însă care s-au remarcat nu pozitiv, ci negativ, nu evolutiv, ci distructiv.
Înţelepciunea, pe de altă parte, presupune inteligenţă condiţionată clar pozitiv, ascendent. Ba chiar se poate lipsi de inteligenţă uneori, deoarece lecţiile cele mai bune nu se învaţă din cărţi, ci din viaţă. Înțelepciunea nu are un caracter personal, ea doar personalizează posesorul, punându-l într-o lumină empatică, primând cunoştinţelor, informaţiilor şi concluzionând benefic experienţele.
Înţelepciunea ştie să asculte, să înveţe, să digere experienţe, să aibă privire de ansamblu, să se raporteze mereu la noţiunile de bine şi frumos, să iubească adevărul, să aibă curajul de a trăi experienţe, de a suferi, de a ierta, de a recunoaşte greşelile şi a învaţa din ele, de a nu judeca, de a înțelege nu doar în aparență.
De ce ne dorim să fim mai degrabă inteligenţi atunci? Pentru că inteligenţa îţi dă iluzia controlului de sine, a situaţiilor şi a celorlalţi, prin prisma raportării la circumstanţe similare sau la reacţii studiate, determinate. Îți dă aroganța științei, a oglinzii pline de tine, în spatele căreia nu sunt suflete, ci admiratori, iar recunoștința nu este necesară pentru că ai primit făra să ceri și oricum meriți. Indus sau impus, inteligența îți creează motive, scuze, îţi atinge scopul indiferent de mijloace, are la bază principii împrumutate, care te asigură că tot ce faci este bine şi spre binele tău.
Înţelepciunea pe de altă parte nu oferă garanţii, nu cere, te învaţă doar să aştepţi, să ai curajul să trăieşti şi să înveţi tu din experienţele tale, să simți, să iubești, să nu doreşti răul nimănui, să observi, să cercetezi, să cauţi nu folosul tău, ci mereu, adevărul. Iar adevărul nu e doar ceea ce arăți despre tine sau ce știi. E ce ești. Tu. Și tu în ce lași în ceilalți.
Dar nouă ne e frică de adevăr, instinctul de conservare ne conformează, vrem rezultate imediate, vrem ce e mai bine pentru noi, vrem.
Îți dorești aşadar dezvoltare personală? Nimic mai frumos! Dar atenţie la termeni, e cât se poate de "personală", deci unică. Cum ar putea cineva să ştie mai bine decât tine, de ce ai tu personal, nevoie? E în sufletul tău?
Te-ai întrebat oare dacă ţie ţi se potrivesc principiile altora? Da, arată frumos și poate corect, dar nu îți aparțin. Ajungi să te simți treptat, ca un impostor, străin de tine, tocmai în strădania de a fi un "better you". Si ce mai rămâne din tine se topește treptat în ce se vrea de la tine, până ajungi să nu mai știi cine ești și ce vrei. Citeşte, fii, obiectiv, observă, învaţă, nu aplica şi nu înghiţi concepte ca pe un dat necesar evoluţiei, fără a vorbi întâi cu tine, fără a trăi tu, a trece prin simţirea şi cugetul tău, fără a lua doar atât sau doar ce îţi este ţie, specific, potrivit, "la inimă".
Crezându-te inteligent, ai să te simţi teribil de sus la un moment al vieţii tale; te amăgești, tu ţie, îţi eşti un străin infatuat, teatral, fals, ești doar un mediocru mai "răsărit", nu ești tu, când empatia lipsește și sufletul e în pauză. Când cobori în realitate ... ți se face rușine când te recunoști.
Când ai să te trezeşti din iluzia inteligenţei, dacă ai să te trezeşti, să nu îţi fie frică şi să nu te sperii, chiar dacă doare ca şi cum trece peste tine un tren; așa ai să cunoşti o părticică de adevăr şi ai să dobândeşti astfel, un strop de înţelepciune. Cu toții greșim. Dar cine repetă aceleasi greșeli tocmai din frica de a nu greși, fugind în rețetele preconcepute de succes, viață și cunoaștere ale altora, e mai departe de sine decât își închipuie. Din binele altora nu rezultă și al tău, ceea ce te învață și dezvoltă e ce trăiești tu. Și nu în vacanță, când toate sunt bune și frumoase, ci în fiecare zi. Și când doare. Și când e greu. Sau mai ales atunci. Și când ești sincer cu tine și îți pare rău. Și când plângi. Da, tu. Tu. Acel tu imperfect te ajută să folosești inteligența pentru a dobândi înțelepciune, simțind, prin propriile experiențe și greșeli. Da, și acelea sunt necesare, atât timp cât nu le ridici la rang de adevăr și ai curajul să le recunoști.
Cheia nu e la vreun mare mentor, e chiar la tine, e de multe ori în greşeală şi neputiinţă, iar adevărul nu e întotdeauna productiv, frumos şi comod. Dar te conectează cu tine și așa reușesti să evoluezi.
Toate informaţiile care nu fac parte din sufletul tău, care sunt atât de studiate şi verificate, au doar caracter general, tu decizi ce e pentru tine sau nu, sunt asemeni unei tabele informative dintr-o gară: trenul cutare, duce in direcţia....cutare....
Tu alegi trenul, tu alegi destinaţia, ruta, codiţiile de călătorie, preţul, chiar și călătorii alături de care să faci acest drum, e drumul tău. Din frica de a trăi propriile experienţe preferăm să urmăm mai degrabă indicii, rețete, în loc să le observăm şi să decidem noi pentru noi.
Reţetele verificate, testate, par să ne ducă spre marea cunoaştere, ne păzesc aproape sigur de durere şi eşec, însă nu au din păcate nici o legătură cu noi personal şi nici cu adevărul. Reclame. Atât.
Da, toate aceste cunoştinţe şi informaţii eficiente ne duc undeva: ne rătăcesc, ne amețesc, atât de mult încât nu ne mai recunoaştem şi preferăm în loc să ne acceptăm, să fim cu totul altcineva, să trăim artificial şi calculat, raţional, eficient și mai ales ... sigur. Sigur degeaba spre nicăieri.
E o mare amăgire viaţa ta, trăită după adevărul şi principiile altora, nu e a ta, nu eşti tu.
Tu, omule, eşti unic şi frumos, în tine ai esenţa şi cheia spre tine şi numai după ce te accepţi pe tine şi te înveţi, ai să deschizi singur uşa spre ceilalţi prin "reţeta" cea mai simplă a înţelepciunii: iubirea.
Vă doresc aşadar, să ajungeţi să vă vedeţi pe voi, să vă treziţi, să aveţi curajul nu de a vâna inteligenţa, care duce la împlinirea scopurilor, ci de a trăi pur şi simplu, viaţa personală, cu voi, prin voi, aşa cum sunteţi, pentru că fără noi înșine, cu bune şi rele, nu ajungem niciodată decât unde vor ...alţii.
