ZÂMBIŢI, VĂ ROG...

      Mă uit în jur şi în locul oamenilor, de multe ori văd doar indivizi: persoane, reprezentări, entităţi "umblătoare", zâmbete false, priviri iscoditoare sau atotştiutoare, grimase, ipocrizie prost "jucată" sau jalnici "imitici" *.
Rar mi se întâmplă să văd  bucurie sinceră, "esenţe", adevăr, ....oameni.
Nu e vorba aici de judecată, nimeni nu e în măsură să judece, dar mă întreb doar... unde sunt oamenii?
        De ce atunci când zâmbeşti trecătorilor eşti considerat fie nebun, fie cel puţin ciudat sau  în lumea ta? De ce se uită ceilalţi suspicios la tine dacă le zâmbeşti?
Simplu,  apare în ei  înşiruirea de întrebări bănuitoare : De unde mă cunoaşte? De ce a zâmbit? Vrea să îmi transmită ceva? Râde de mine? Am şliţul descheiat? Mi s-au rupt oare ciorapii?  Vrea ceva de la mine?...
Concluzia: nu îl/o cunosc sau: omul ăsta are o problemă, nu e normal,  are  sigur ceva cu mine, (bun sau rău, chiar nu contează) ori poate o fi luat-o razna.
   
  Ciudat, am fost în Marea Britanie, iar acolo oamenii îţi zâmbesc atât de natural, fără să te cunoască, te întreabă ce mai faci,  te ajută fără să ceri asta, iar tu, biet român, îndopat cu interpretări, pari evadat  de la balamuc. Nu  ei, ci noi, suntem parcă scăpaţi din pădure, lipsiţi de omenitate şi simţul civilizaţiei.
 Doar un mic exemplu : În aeroportul Luton, am simţit că cineva mi-a pus mâna pe bagaj şi am tresărit speriată să ţip după ajutor. M-am smucit, trăgând de mânerul bagajului şi m-am întors cu o sprânceană ridicată. Un glas blând, o faţă zâmbitoare, a încremenit la vederea privirii mele acuzatoare: "... Sorry... I just saw you  carrying a  child  and I thoght you need help whith your luggage... So sorry..."
Nu a mai îndrăznit bietul om să insiste, sprânceana mea era tot ridicată, aşadar, stânjenit, şi-a văzut de drum. Ca să fiu în ton cu situaţia, nu am putut decât să îmi spun în gând " Stupid me!" şi să înţeleg că mă aflu în cu totul altă ţară, unde poţi zâmbi liber şi unde, deşi există hoţi, ca peste tot, mai există încredere doar  pentru că e vorba de  omenie şi de  oameni.

       Cândva, în ţărişoara asta a noastră, toţi oamenii se salutau între ei, " îşi dădeau bineţe", cum frumos se zicea, întrebându-se unii pe alţii ce mai fac, dacă le este bine, cu  ce  îşi pot fi de ajutor. Mai exact, se vedeau,   se simţeau, se bucurau de ceilalţi şi îşi făceau întotdeauna timp pentru asta. E clar că nu era vorba de un obicei " de la ţară", nu putem vorbi de modernizarea societăţii prin dispariţia acestui specific uman , suntem cu mult în urma naţiunii britanice din multe puncte de vedere. Evident, nu  ei sunt învechiţi, lipsiţi de actualitate şi raţionalism, poate ar trebui să ne gândim că tocmai noi avem o problemă.
      Situaţia din prezent, la noi, s-a schimbat radical, parcă venim  din codru sau din junglă şi atunci când zâmbim, rânjim  de fapt, de cele mai multe ori, cu un scop. Nu avem voie să zâmbim altfel, ne trebuie un motiv să facem asta pur şi simplu. Devenim, pe zi ce trece, exagerat de suspicioşi, lipsiţi de încredere, iar asta nu duce decât la îngustarea sufletului nostru, uităm treptat să fim oameni şi deseori dăm vina pe timp.
Timpul ne răpeşte nouă bunătatea din suflet, zâmbetul de pe buze şi vorba bună? Timpul oare... sau noi?
Nu ne mai vedem unii pe alţii, nu ne interesează cum sunt cei din jur, ce simt ei, dacă le este bine, dacă le este rău,  dacă le putem fi de folos sau măcar dacă-i putem face pentru o secundă să zâmbească.
       Da, e adevărat că de multe ori ne grăbim, dar  nu se întâmplă mereu. Încet, încet, până la... mereu, transformăm  un popor ospitalier şi primitor, într-o naţiune de oameni dezinteresaţi de cei din jur, care zâmbesc doar formal sau dacă au ceva de câştigat.

        Individualizarea exagerată, egoismul dedicat, duc treptat la dezumanizare. Om, nu ai cum să fii,dacă nu eşti uman, dacă nu te raportezi la oameni, dacă nu te îmbogăţeşti de bucuria vederii şi cunoaşterii lor, dacă nu trăieşti printre ei şi cu ei. Dacă te individualizezi , nu faci decât să te întorci la aroganţa şi greşeala  lui Adam, care vrând să fie atotştiutor, a căzut atât de jos, încât numai Fiul lui Dumnezeu  l-a mai putut ridica.
      Nu toţi oamenii ne sunt dragi, asta e clar, dar şi pe aceia e necesar să-i iubim, într-un mod cât mai sincer posibil: lor putem să le dăruim un adevăr cam incomod în locul unei linguşeli false, conţine mai multă dragoste cu siguranţă.  Şi acesta este un fel de a iubi, pentru că iubirea nu e minciuna. Aşa vom ajunge la zâmbet, chiar dacă e unul amar sau ironic, va fi sincer.
     Noi alegem, şi facem asta în fiecare zi, în fiecare clipă, nimeni nu alege în locul nostru decât dacă noi nu suntem întregi la minte,  nu suntem destul de maturi să gândim singuri sau  nimerim din greşeală pe mâna vreunui manipulator de profesie.
      Aşadar,  indiferent de situaţie putem să alegem încă să fim oameni, să zâmbim sincer şi să ne bucurăm de vederea celorlalţi, de cunoaşterea lor. Viaţa asta nu e făcută să fie trăită într-un cerc restrâns, limitat la familia" proprietate privată", prietenii de care "avem nevoie", cunoştinţele cu care e bine să fim în "relaţii bune", ci printre oameni şi cu oameni.

     Aţi fost vreodată tentaţi să zâmbiţi unui copil pe care nu îl cunoaşteţi? Sau chiar să întindeţi firesc mâinile pentru a-l lua în braţe? Pur şi simplu, pentru că e simpatic, inocent sau de ce nu, cumplit de obraznic? Sunt convinsă că da. Copiii au în  ei acel ceva natural, prin  care comunică fără cuvinte, înţelegi mesajul şi zâmbeşti, copilul îţi răspunde şi el cu un zâmbet sau o îmbrăţişare.  Iată  o situaţie plină de naturaleţe,  fără conotaţii imaginare şi interpretări eronate .
      Zâmbetul e o modalitate de exprimare a unui substrat afectiv, spiritual, e caracteristic nouă, oamenilor. Dacă îl pierdem sau îl împărţim zgârcit, motivat, cu un scop, îi pierdem treptat înţelesul, ne golim de energie pozitivă, ne închidem în carapacea noastră egoistă şi devenim doar imitaţii, false apariţii umane.
     Dar adulţilor de ce nu le zâmbim? De ce nu-i îmbrăţişăm? Ei oare nu au nevoie de bogăţia afectivă a unor gesturi atât de simple şi  frumoase?
Ba au chiar mai mare nevoie, cu toţii avem, dar ne e frică de interpretări, de subînţelesuri, de sinceritate, de adevăr, de bunătate.... ne e frică să simţim prea mult, să  fim oameni. Nesimţirea e mai sigură, ne păzeşte de greşeli, mai bine ne vedem de "oala" noastră şi de propriul interes. Oare?
   
    După masca schimonosită a zâmbetului fals, care nu pleacă din suflet, ci doar de pe suprafaţa implacabilă a chipului lipsit de expresie sinceră, există în fiecare din cei care trec pe lângă noi, un om, o poveste, un suflet care poate are nevoie de o vorbă bună, de o îmbrăţişare, de un adevăr ironic sau de un zâmbet. Ca să îl descoperiţi, să vă încarcaţi cu energie pozitivă şi cu omenia celor din jur, e de ajuns doar ... să zâmbiţi.

   Dacă nu o să cadă cerul pe mine, dacă mâine o să mai fiu , dacă voi dori mai mult de la mine şi de la ceilalţi....nu ştiu, voi, dar eu, una, voi zâmbi...Poate ironic, poate trist, poate niciodată, poate cu bucuria aceea vie de a vă vedea, de a vă cunoaşte şi de a fi om.
Voi, ca şi mine, aveţi de ales, eu pot doar să vă spun:
zâmbiţi oameni frumoşi, zâmbiţi... vă rog!




* imitici- ştiu că nu există acest cuvânt, dar tare îmi place cum sună. Un imitator poate fi un artist, el studiază în detaliu modelul, redă întocmai,  caracteristicile unui personaj. Imiticii nu pot fi decât nişte imitaţii nereuşite ale imitatorilor, nişte afişări ridicole şi patetice. Neştiind cum să-i denumesc, i-am "botezat" în felul acesta .