CONCRET ŞI IUBIRE- SUBIECTIV

Nu pot percepe fericirea aici.
E prea îngust şi totuşi simt că mă pierd. Ceva mă trage în jos, ca şi cum forţa gravitaţională a prea multor aerieni visători la fericire, şi-ar fi găsit locul în inima mea. Prea mă trage ca un magnet spre miezul rece al pământului!
Mă apasă aerul şi norii, şi gerul, şi soarele, totul îmi e străin, un " afară" cu care trebuie să mă obişnuiesc în lipsa fericirii.
Euforia îndrăgostiţilor mă apasă în jos ca şi cum aceştia, inconştienţi, şi-au lepădat sensul greoi al existenţei pe umerii mei.
De ce mi se pare grotesc felul în care unii dintre voi  văd fericirea? Prea mult în prea puţin şi de prisos prea devreme.
 Câte feţe avem noi oamenii?
Atât ştiu sigur că v-aţi dat jos măştile de oameni simpli , înnegrite şi plumbuite. Acum vi se pare că nu mai sunteţi oameni obişnuiţi, că vi se cuvine o bucăţică de absolut pentru că deţineti, de fapt posedaţi cu mândrie, sentimente. V-aţi umplut de aşa-zisa "dragoste" şi plutiţi în aer ca nişte baloane de spumă.  Cu siguranţă pentru toţi există şi un mâine, care presupune încadrarea în prezent a viitorului, şi cu siguranţă, dragilor, mâine va ploua. Atunci care balon de spumă n-are să-şi caute haina aceea măsluită şi plumbuită pentru a scăpa de  sfârşit, cu preţul de a redeveni iremediabil, om?
Poţi să simţi atât de intens dragostea încât să ai senzaţia de imaterial... nu e destul de intens de vreme ce încă mai auzi ploaia de mâine şi vezi norii. Ţi-e frică.... şi de ce? Pentru că ai să fii un strop de nimic.
Orgoliul de tine, de a fi ceva, devine obsesie şi predicând altruismul, în fiecare om se naşte un Narcis.
Un pe departe, om.
Visul e din tine şi e doar o iluzie dacă nu ai puterea să-l trăieşti, ca şi fericirea ta  închipuită  în sentimente. Însă ţi-e foame de ceva concret  şi în curând ai să înghiţi tot.... că eşti iubit, că ai găsit fericirea.
Ar trebui să te consolezi  cu greutatea de om adevărat şi să-i cauţi sensul profund mai aproape, în tine, chiar în ideea de om imperfect.
Perfecţiunea e un ideal nesătul. Îl visăm cu toţii şi de aceea îl iubim. Ca şi absolutul.  Doar cei care cred, urcă, ceilalţi aşteaptă ploaia.
 Iubirea nu e palpabilă, nu e în exterior, e în tine, de acolo dacă există, se înmulţeşte prin ceilalţi.  Iubirea nu are ce căuta în concret, lacrima ei e grea, apasă undeva spre miezul pământului şi înneacă un suflet în necunoscut.


februarie 1994