Alb murdar

Alb murdar


Sufletele ne ruginesc sub albul murdar,
suntem unii de alţii prea departe,
iar zăpada fără gust, topeşte punţile dintre noi.
Distanţa ce ne apropia odată zâmbind,
devine glacial, direct proporţională 
cu despărţirea definitivă
dintre frunzele căzute şi copacul lor.
Ele - aşezându-se cuminţi,
 aşteptând, crezând... sperând;
 întâi aprinse, vii,
vorbind în culori şi luminând amintiri,
protejând cu încăpăţânare
rădăcinile trunchiului mândru şi gol...
El -  semeţ, rătăcit în golurile  simţurilor scuturate;
cu crengile îngheţate, sfindând în şuier zgârietor,
fără a se pleca, fără a mulţumi,
 ca nu cumva din zbor,
vreo frunză îndrăzneaţă să cuteze a se lipi înapoi.

Aşternem şi înnegrim putrezit  suflete-frunze la picioarele copacului gol.
Unde e frumuseţea toamnei din suflet?
Am amestecat anotimpurile,
încătuşând culorile lacrimilor din ploile lungi,
în cristale false ale unei ierni surogat.
Fără timp.
Fără culoare. Fără alin. Fără  sens.
Am uitat că noi, încă mai suntem... oameni.
Sufletele? Ne ruginesc paralel cu tăcerea
...sub albul murdar.

FĂRĂ SFÂRŞIT

FĂRĂ  SFÂRŞIT

Eu  încă  mai iubesc şi încă doare...

Amurgul trist e fără de sfârşit,

Deşi cuvântul tremură-n culoare,

Nu mai zâmbeşte azi ce a murit.

Ce suflet rece mai sfărâmă gheaţa

Şi urlă-n amorţirea inutilă?

E ce-am primit ca rest de la viaţă,

Ce a rămas în mine pentru milă.

Şi poezia tremură  în versuri

Prea albe, pentru zidul ce rămâne

O poartă, ferecată  către ceruri,

A ultimului astăzi,  fără...mâine.