Pe jumătate

Pe jumătate suntem oameni mari și mici,
Pe jumătate zilele-s senine,
Nu idealuri ne mai stăpânesc, ci frici
Și  relevanțe false, către bine.

Ce jumătăți de oameni ne trăiesc
A noastră viață, fără noi în suflet?
Sunt cei ce-analizează  și  iubesc
Ce „trebuie” simțit de fapt, în cuget.

Căci cugetul în rațiune amăgit,
A rătăcit simțirea către sine
Și a găsit în locu-i răstignit
Păcatul omului întreg de bine.

Ce bine poate fi un ideal
În strâmta existență a minciunii,
Când cei fățarnici caută „real”
Doar calea prea îngust-a rațiunii?

Iluzia dreptății e în noi,
Cu rațiunea platoșă de lacrimi,
Tot ce nu-i rațiune e gunoi,
Iar ce simțim e condamnat în patimi.

Trăim pe jumătate în apus,
Ne plânge Domnul truda cea greșită,
Căci fără El, ce-i bine-i doar indus
În falsa noastră viață ne...simțită.

Și El nu e în judecata altora,
Nu e în relevanța trebuită,
E-n sufletul fugar și judecat,
În viața totuși grea și chinuită.

Îngustă e trăirea noastră când,
Nici Domnul nu mai are relevanță
Și doar Îl folosim în vorbe-argumentând
Decizii reci, în inimi izolate de faianță.

Credibili și corecți sunt  monștrii rațiunii,
Cei ce nu pot greși citând din carte,
Ei, ce ne judecă păcatul de-a simți,
Ne-nvață să trăim, pe jumătate.

Străini de fapte, ne clădim  în vorbe,
Fugind de  ce ne doare-n realitate,
Cu suflet exilat în catacombe,
Trăim și devenim...pe jumătate.