Cum creștem?

      Tot ce crește, generează, înainte,

durere și suferință, pentru a fi mai conștienți de noi înșine și a învăța să prețuim. De la primul dinte până la ultima suflare.

       De aceea nici mintea nu crește ” de capul ei”, fără să te doară...înainte, fără străduință, curaj, credință, răbdare, încredere, Adevăr, fără să simți, să fii conștient și să înțelegi.

       Când vrei să crești, trebuie să îți asumi situațiile nu tocmai confortabile prin care treci, pentru a  deveni un om cu valori autentice, nu selectate și judecate,  preluate și copiate ciuntit.

       Și niciodată nu există certitudini. Iar dacă le căutăm  doar pe acestea pentru a fi siguri că nu greșim, ne privăm de  Adevăr, pierzând astfel esența căutării întregi.

      Adevărul nu e confortabil, dar e real și duce unde trebuie. Noi, oamenii, vrem să știm dinainte, vrem să fim siguri, nu vrem să ne doară și nici să suferim cumva, cândva.

      Astfel prevenția suferinței a devenit astăzi, o boală sigură. Uităm că, de fapt suferința e o terapie a evoluției, prin ea înțelegem, ne înfrumusețăm, creștem.

     De frică, ajungem chiar  să ne dorim, mulți dintre noi,  să bătătorim drumuri zidite de alții,  pentru ei, în loc să le ”riscăm” pe ale noastre. De pe acele drumuri știute și sigure, visele noastre se văd în depărtare și în același timp atât de aproape, dar în realitate, sunt doar ”fata morgana” la care nu vom mai dori nici noi să ajungem, când vom realiza că am pășit în altă direcție. 

     Din neputiință și înșelare,  poți ajunge să crezi că și iadul e o opțiune mai bună decât raiul, pentru că e mai sigur că ajungi acolo.

Aici se naște puterea unora și lașitatea altora. 
      Să ne oprim din drum și să evaluam pierderile sau să ne întoarcem?...Ar însemna să doară. Să ne asumăm și să creștem.

Atunci,  din orgoliu sau frică,  rămânem o viață întreagă pe drumuri alandala, conforme și rezervate, ducând nicăieri, spre frustrarea, plictiseala, falsa împlinire, dar atât de prețuita siguranță a unei vieți trăite în direcția unor iluzii și certitudini în același timp. Și dacă ai ajuns  pe drumul ăsta, nu ai de ales decât să te convingi tu,  pe tine,  o viață întreagă,  că îți place, că mai mult de atât nu poți, că ești mulțumit.  

       Îți e rușine când privești la omul din oglindă să-i spui: John, tu de fapt ești Ion. Ion ai fost și tot Ion ai să rămâi, indiferent cât de english made e oglinda ta. Îl mai ții minte pe Ion?

 Nu, nu. Mai bine luam o oglindă nouă în care se vede de acum înainte numai John. Scumpă oglindă.

Starea asta ”jucată” , drag om, îți mănâncă toată energia și tot timpul pe care îl ai pentru a crește cu adevărat, tu.

       Dar unii pot să aleagă și chiar o fac.
 În asta constă diferența dintre nebunie și curaj. Când ești nebun, te bazezi pe tine, fiind sigur că nu ai cum să greșești; când ai curaj, te bazezi pe ajutorul lui Dumnezeu, iar dacă ai greșit, arunci mândria la coș și nu repari greșeala cu altă greșeală mai gogonată. Mândria are prețul ei cu greutate veșnică, dar când o dai la o parte și înțelegi că tu de fapt ești om, nu ești atotputernic și ai nevoie de Dumnezeu,  te eliberezi. Te recunoști neajutorat, mic și poate plângi. Și poate ai nevoie de asta mai mult decât îți închipui.

       Astfel poți îmbrățișa Adevărul și merge pe calea Lui, pe un drum poate necunoscut, dar de pe care nu te mai întorci niciodată, pentru că acesta e drumul tău.  
Dacă e chiar drumul tău  și e cel care trebuie, niciodată nu te întorci. Pur și simplu nu o faci. Nimic nu îți stinge flacăra, energia, speranța, doar ți-o poate umbri o vreme sau te poate mutila sufletește până ai să înțelegi....Iubești drumul acesta, așa cum e, pietros, în pantă, cu bălți pe alocuri și  indicatoare greșite pe traseu. E  ca atunci când urci un munte. Care e plăcerea și satisfacția  mai mare: să ajungi în vârful muntelui cu telecabina sau să-i cucereşti potecile periculoase, savurând fiecare piesaj cu riscul de a ajunge sus, cu mai mult de o simplă entorsă?  Deşi nu crezi, deşi nu ştii, odată ce eşti acolo, pentru toate astea eşti pregătit.

      Drumul acesta riscant, surprinzător și palpitant, (pentru nimeni, da, asta e singura certitudine,  pentru nimeni,)  nu  e ușor,  nu e perfect, dar e exact ce te întregește și te împinge înainte, face parte din tine,  te ”crește” cu fiecare secundă,  te  completează,  te  face frumos, cu zâmbetul sincer în faptă și gând.

Te ajută de fapt să fii cu adevărat atât de mare, încât să ajungi...la steaua ta de pe cer. Aceea mică, atât de frumoasă și de neatins. De neatins  pentru că e doar a ta. Și numai de pe vârful muntelui ajungi la ea. Nimeni altcineva nu o poate atinge pentru că numai din locul tău, de acolo, tu o poți cuprinde.

     Pentru fiecare din noi, acolo sus, există o stea. În fața ei te ispiteşte frica instantaneu,  nu crezi că o poți ajunge.  Mai real și mai bine te vezi luminat de becuri care nu strălucesc, ci emană lumină rece, necesară. E mai sigur.

 Asta e și ideea, pentru a ajunge pe drumul tău și la steaua ta, ai nevoie de credință. 
       Credința nu se bazează pe certitudini și nici pe ideea de perfecțiune, ci pe trăiri, pe încredere, curaj, iar de multe ori e un efect atât de frumos al evoluței noastre, născute poate din durere, greșeală sau suferință. O floare de colț. Rară, impresionantă și maiestuoasă.  
    Există în acest sens și replici surogat mulțumitoare,  de plastic pe tarabe, virtuale  pe internet, acum depinde ce fel de flori de colț cauți. Cele de pe tarabe îți încântă ochiul și te fac să crezi că ai făcut chiar o afacere bună, dar cu ele nu ajungi decât în pământ, cu ele deasupra capului. Cele de pe internet, îți impresionează simțul artistic prin efecte uluitoare, însă nu rămân nici măcar în mintea ta, cu atât mai puțin în suflet, iar cele reale le simți ....sunt unice.            
        Credințele noastre la fel pot fi: mulțumitoare ca și chestiunile materiale,  aducându-ne  beneficii, pentru că luăm  doar ce ne convine de pe ”tarabă” sau impresionante prin calități coloristice, dar inutile și chiar înșelătoare pentru că de fapt sunt doar replici, nu și realități.  
     Realitatea e imperfectă, admite existenţa greşelii, nu o neagă, pentru că în ea e răspunsul atunci când înveţi. Atunci când negăm greşeala, ridicăm mândria la valoarea de virtute și ajungem la concluzia că ne putem descurca foarte bine și fără Dumnezeu.

      Fără Dumnezeu  devine virtuos și necesar să minți, în loc să recunoști;
 să furi în loc să muncești,
să copii în loc să înveți,
să îți însușești și apoi să necinstești ce nu îți aparține,
 să preiei, să răstălmăcești și să imiți  mereu și mereu
în loc să fii tu, să fii original.
Toate sunt potrivit  "aranjate" și toate sunt bune,  pe lângă Adevăr.
Nu e corect ce e în exteriorul tău, iar tu, om mic și slab, faci ”jocul” Răului, armonizând ce e înafară, cu ce ești tu în interior. Ca "să fie bine (cităm habar nu am de la cine) și...să nu fie rău”. Prin comparație, și prin certitudini vizualizate calculat, totul devine simplu, clar, motivat și justificat, chiar elevat, dar nu te înalță decât în jos. Şi acolo creşte ceva. Creşte răul. Şi el se hrăneşte cu ştiinţă. La fel de greu ca şi binele. De aceea după ce depui atâta efort nu te mai interesează  că e rău. E al tău şi îl aperi. Devine necesar.

      Preferi să bătătorești drumuri aiurea printre stele, cu trasee predestinate către certitudinea unui nimic cât se poate de sigur?          Da, la steaua și drumul tău, la visul tău  nu se ajunge nici cu liftul, nici cu telecabina, nici alunecând în submarin sau  înaintând blocat în vreun excavator pentru a săpa tranșee necesare în gol, răscolind  pământul, în căutarea lunii de pe cer. 
     Ştii dacă şi când creşti dacă e bine.....dinainte?

Înainte să îți iasă primul dinte, știai cumva dacă o să fie drept? Dacă nu o să îți trebuiască proteză mai târziu? A crescut oare fără ca tu să simți? Fără durere?  Nu mai știi. Erai prea mic. Dar acum ești mare și evoluția ta, drag  om, depinde de tine.  Fără analgezic, fără ochelari de cal, ia și deschide ochii. Fără rețete simplificate, fără realităţi induse, fără compromisuri și împlinirea aparențelor mai presus de Adevăr, cu greșeli, cu lacrimi și curaj, cu Dumnezeu. Cu El, totul, dar totul și nu jumătăți de măsură, se poate împlini.  

      Dumnezeu există, numai cu El găsim răspunsul la toate întrebările, la toată neștiința și neputiința noastră. Nimic frumos nu se obține în viață ușor și nicăieri nu sunt ”câini cu colaci în coadă”, de aceea orice ”fericire”, ca și orice creștere, are prețul ei:  fie stors și muncit,  fie dureros,  generând  în tine, responsabilități, evoluție, valori și frumusețe sufletească. 
Dar şi atunci te poţi înşela. Intotdeauna te poţi înşela. O singură certitudine există în ideea asta a creşterii: atunci când direcţia e bună şi creşterea e în sus, este vorba de evoluţie şi nu de regres, iar în jurul tău nu se face gol, ci se umplu goluri. Devii mai bun, mai darnic, mai sincer, mai senin. Un om care creşte, nu o face călcând peste alţii sau minţind, ci dăruid: timp, ani, clipe... anotimpuri, zâmbete, lacrimi, căldură, îmbrăţişări, bucăţele din tine.
      Pentru a crește cu adevărat, nu sunt suficiente frânturi din ziare și reviste,  maxime din cărți sau de pe internet, suferinţe victimizate, principii relevante sau avantaje călduţe. Ai nevoie de sufletul tău întreg. Așa cum un doctor ca să poată pune un diagnostic corect, trebuie să știe ce simte tot corpul tău, gândirea ta superioară, pentru a crește și a lua hotărâri corecte, nu trebuie să raţioneze trunchiat, ca și cum ar prelua frânturi din ziare ci să fie mereu conectată la ce simți...Şi ...nu, oricât de mult te-ai teme, nu trebuie să fie protejată de suferință și de durere.

      Are voie capul tău să te doară atunci când gândești,  are voie mintea ta să genereze lacrimi pe obraz doar citind sau privind, are mare  (ne)voie evoluția ta intelectuală de  orice fel, de sentimente, de suflet. În tot și în toate.

      Crește-l pe acesta cu grijă, cu responsabilitate. Sufletul te face om, te face viu, te doare și fără nicio certitudine, dar cumplit de sigur, te duce pe drumul tău, la steaua ta, acolo unde numai tu poți ajunge și unde trebuie să ajungi, pentru că altfel, drag om, nu ai niciun rost  nici aici pe pământ, niciunul. 
Nu faci decât să irosești timp, să  te lamentezi și să previi greșit o terapie, în locul unei boli.  Și asta doar pentru că Dumnezeu în ecuația ta nu există decât formal și de prezența lui întreagă nu ai nevoie pentru că ești prea mândru.

       Vrei să fii doar un fricos consumator comod al unei societăți rătăcite, ce profită de timpul dat pentru a avea,  în loc de a fi? 

       Diferența și adevărata creștere, chiar dacă presupune durere sau suferință, e mereu   în verbul: a simți. 

       Cineva te ține mereu de mână și e acolo în inima ta, iar asta nu e ce trebuie să citești aici, e ce trebuie să simți ca să poți crește.                                                                                                      Îndrăznește și pășește încet, greu, împleticit, simțit! 

Dar nu ezita şi nu te întoarce chiar dacă e mai uşor să cobori.
Nu te amăgi cu frânturi și pastile de Adevăr,  îndrăznește să crești cu adevărat!