UMBRA

Presărate sunt în umbre, triste adormiri de gânduri

Am uitat ce-nseamnă cântul , slova, armonia. Peste tot,

Se ascund și se arată, strecurate printre rânduri,

Zâmbetele-n chip de viață,...nu mai vor și nu mai pot.

Ce-au pierdut în căutare? Ideale orizonturi,

Încălzite în uitare și uitate-apoi în fugă...

Anii trec și vremea vine, reactualizând trecuturi

Ale timpului din urmă. Străduindu-se s-ajungă,

Se ridică doar o umbră ce mai simte și trăiește,

Carnea vie joacă teatru, sufletul e dus în lume

Să-mplinească trebuințe, să condamne ce iubește,

Să își pârjolească firea și să urce sus, pe culme.

Ce cădere și-amăgire a trăirii nesimțite!

Ne hrănim pe-ascuns cu ură în orgolii nesfârșite.

Ce iluzii ne coboară, cocoțându-ne în bine!

Nu mai vrem să recunoaștem ce e ”om”, și ce e ”sine”.

Ce ne trebuie, ce doare, ce pe alții îi încântă,

Cum ne vor alții să fim și ce ”operă” se ”cântă”,

Cum ar trebui să râdem, când se cade să mai  plângem,

Doar pe scara către lume să urcăm și să ajungem.

Tot e scop și obiective în trăirea noastră fadă,

Amăgite trebuințe dor și stau, de fapt, să cadă;

Prăbușindu-ne în cioburi, ridicate-n slăvi grămadă,
În oglindă mai  vedem doar ce alții vor să vadă.

Și acolo, la mansardă, om, maimuță se făcu-ncercând

În dorul lumii, să-mplinească dând din coate,

Dar în fuga asta falsă,  a pierdut  simțind în gând
Ce primise și iubise , va ucide el știut, în tot... și toate.