În fiecare zi, om

Te trezești de multe ori dimineața cu gândul  că ai multe de făcut sau că ai să faci oricum multe, pentru că sunt atâtea de făcut. Oarecum optimist.
O nouă zi. Sau nu.
Poate e atât de greu să te trezești, încât somnul e cea mai bună alegere. Atât de bună încât preferi să dormi și atunci când ești treaz.
Da, așa e mai bine. Lucrurile par să meargă de la sine, te împing înainte, crezi tu, dar de fapt ai amorţit într-un punct mort. Hibernezi şi funcţionează din tine doar prelungirea temporală care îţi îmbătrâneşte chipul şi îţi paralizează sentimentele. Toate trec pe lângă tine și ai învățat să nu mai simți. Ca și cum ai fi înafara  visului, pe marginea lui, spectator.
E bine. Viaţa e ceva la care te raportezi când ai chef. O noţiune. O opţiune.
"Jumătate de oră". Jumătate de om.
Cine ești tu? Ce cauți în contextul ăsta forțat de situații și persoane care s-au priceput să te adoarmă în somnul adânc al neputiințelor asumate?
Atât ai învățat să îți asumi? Da, e ce nu poți și nu știi, e simplu.
Nu pot. Nu pot învăța mai mult,  nu pot face mai mult,  nu pot şti mai mult, zâmbi mai mult, iubi mai mult, nu sunt în stare, nu o să mă descurc, nu știu, nu voi face față, nu e pentru mine așa ceva, nu e treaba mea, nu trebuie.
Nu, nu , nu. Concluzie: nu vreau. Cine "trebuie"? Ce "trebuie"?
 Ce revelație absolută și profundă, ştii ce vrei de la viaţă, de la tine, de la ceilalţi: să nu vrei, să nu poţi.
 Falsă concluzie. Ca și viața lipsită de identitate, de simțire, de Adevăr.
Viața care te face, cu fiecare zi, mai mic, fugar de tine, străin, prefăcut, altcineva, de fapt doar altceva.
Și tu încă visezi să fii mare. În oglinda ta, încă eşti. E un vis alunecos, ca urma unui melc și țepos ca haina unui arici. Nu poți nici să îl prinzi, nici să îl atingi măcar. Îți scapă printre degete. Te înţeapă din interior. Pentru că degetele tale nu îți mai aparțin. Nu te ancorează în tine și pe tine.
Nu mai simți. Mergi în gol, trăieşti la fel, îţi controlezi reacţiile, sentimentele, le cântăreşti, le măsori.
Îţi numeri şi programezi lacrimile. Anulezi trecutul, trăind calculat un prezent de carton spre un viitor care de fapt nu există.
Copacul nu îşi înalţă crengile spre cer fără rădăcini în pământ.
Viața a devenit  o chestiune obligat asumată prin circumstanțe și absolvită de simțiri.
Ce să simți la urma urmei? Durere, chin, bucurie, dragoste, lacrimi...? Complicat. Scump preț au sentimentele. Pentru asta ar trebui să ieși din zona călduță de confort și să te trezești.
Doare. Doare fiecare zi, fiecare secundă trezită. Frică. Ce o să fac? Ce o să fie? Cum o să mă descurc? O să fac faţă? O să reuşesc? Am să pot? Să risc fără certitudini? O să merite?
 Nesiguranţă. Îndoială. Apăsare. Neîncredere. Necredinţă. Neştiinţă. Atâta neştiinţă. Iad.
Nu le poţi trăi fără tine, nu le poţi trăi fără Adevăr, nu poţi trăi nicio secundă întreg, în lumea asta...fără Dumnezeu.
De fapt, nu poţi pentru că tu ţi-ai impus să nu poţi, asta ţi-ai asumat. Atât. Ce asumări uşoare, dar himerice, nu-i aşa? Nu duc nicăieri. "Nu pot" înseamnă doar "mă opresc, înainte să ştiu dacă pot, înainte ca măcar să încerc.". Pare atât de sigur. Pare.
Neputinţa e o certitudine într-adevăr, atunci când tu eşti călăul tău. Cea mai adevărată dintre certitudini, chiar de tine generată.
 Gândeşte-te. Ia cinci minute din viaţa asta, dacă e a ta şi nu aparţine altora şi gândeşte-te.
Şi mai mult decât atât. Îndrăzneşte. Simte. Nu mai contează ce: durere, chin, bucurie, iubire sau lacrimi, sau poate mânie. Şi mânia e un sentiment. Atât timp cât nu face rău niciunei vieţi, e de folos orice simţire.
Învaţă. Învaţă să nu mai gândeşti fără să simţi, e ca şi cum doar ai vizualiza că mergi, iar picioarele tale ar sta de fapt ţintuite locului. E ca şi cum tu, ţi-ai lipsi ţie, ca şi cum ai trăi simplu, dar ciuntit şi neîntreg. Degeaba. Ai trăi pentru nimic, spre nimic. Iad. Fără Dumnezeu.
Învaţă că nicio greşeală nu se repară prin fugă sau prin alte greşeli, admite întâi tu, în faţa ta că ai greşit, caută răspunsuri, dar nu pe cele uşoare şi bune pentru toată lumea, ci pe cele ale tale. 
Există ...şi Dumnezeu în lumea ta. Zici. Zici tu.  Dar care dumnezeu?
Atunci de ce nu simţi? De ce nu vezi din casa asta a ta,  nici cerul, nici curcubeul, ci doar te concentrezi când  ieşi puţin afară şi ridici ochii, să numeri norii?
Viaţa pentru tine e doar un amalgam de chestiuni programate, de activităţi care trebuie făcute.
Ca şi cum voinţa ta se supune acţiunilor tale şi nu acţiunile, voinţei tale. Ca şi cum tu te supui vieţii, ea te trăieşte pe tine şi nu tu pe ea.
Cine îţi conduce viaţa ta?  Conjuncturile? Convenienţele? Acţiunile? Masonii? Conspiraţiile? Stupid. Tu nu eşti acţiunile altora şi nici măcar ale tale. Trebuinţele?
 Tu nu eşti ce şi cine trebuie, tu eşti tu.
Care îţi e dumnezeu din toate astea şi după ce te ghidezi?  Ce îţi determină deciziile?
Tu eşti ceea ce simţi, de asta toată povestea asta e strâmbă, insuficientă, falsă. De asta cu fiecare zi mai strâmb eşti şi gândeşti, oricât te-ai strădui de fapt să urci. De asta nu îţi iese şi nu poţi chiar dacă aparent e bine ce faci.
Ce dumnezeu nedrept ai în casa ta, de te învaţă să nu iubeşti ca să nu doară? Să nu gândeşti simţit ca să nu te trezeşti? Să ai grjă să ai de toate, dar să te gândeşti întâi la necesităţi materiale, convenienţe sociale, apoi la oameni, la suflet? Să iei ce ţi-e poftă din ei şi apoi să-i avortezi în tomberonul uitării, acolo unde nu există decât: Eu nu pot,  eu nu vreau, eu. Să critici, să etichetezi, să te consideri superior, să ai dreptul să hotărăşti asupra vieţii altcuiva? Să maltratezi şi să acuzi simţirea care te face imperfect?
 Tu  eşti  ceea ce  simţi. Iar atunci când îţi interzici să simţi, nu mai eşti tu, eşti doar ce te determină din exterior, ce ţi se induce sau dictează, ce te îndrumă ca un dumnezeu fără iubire, ca un narcis fără oglindă şi un lucifer fără pic de mândrie.
Nu e acesta Dumnezeu. Poate să fie vreun Narcis înecat în balta propriei imagini, dar Dumnezeu nu e. Poate să fie vreun Lucifer ipocrit, care se credea mai presus decât El, crezând că lui, Dumnezeu nu-i trebuie.
Nici ţie nu îţi trebuie? Tu ştii răspunsurile conforme, posibile, ştii ce îţi trebuie, la ce să îţi folosească un Hristos răstignit ca tu să simţi? La ce bun să doară secundele, clipele, anii?
Pentru că încă exişti, pentru că ţie îţi eşti dator măcar cu atât:
Să nu împietreşti, să nu rămâi de tablă şi să rugineşti, să te doară, să simţi, să nu apui înainte să ai curajul să răsari dintre atâţia nori înşelători, ca abia apoi, să înveţi şi să creşti. Cu multă răbdare şi încredere. Să aştepţi nu doar clipe, ci ani, nu doar relevanţe, câştiguri, scopuri, ci trăiri reale.
 Nimic nu e întâmplător şi nimic nu e degeaba. Tu nu trebuie să ajungi să spui în fiecare zi sau la sfârşitul unei vieţi ne...simţite: e prea târziu, nu se mai poate face nimic.
 Nu există "nu pot". Nu asta înseamnă asumare. E frică, limitare, compoziţie stupidă de raţionamente călduţe, preluate, ne..trăite.
Atunci când îl ai pe Dumnezeu cel Adevărat în viaţa ta, totul este posibil. Totul.  Trebuie doar să închizi ochii ca să te vezi pe dinăuntrul tău...şi să crezi.
Da, să crezi. Cu  frică, cu simţire, cu inimă şi cuget, cu tine întreg. El te învaţă atunci când greşeşti, să înţelegi, atunci când iubeşti, să te doară pentru că eşti om, atunci când ai nevoie de sprijin, să speri.
El e mereu acolo. În fiecare zi. El te ajută să te ridici, să înţelegi, să plângi, să poţi. Tu trebuie doar ... să vrei. Atât. Să schimbi concluzia absolută a lui " nu vreau, nu pot" cu "vreau şi sper să pot". Peste voinţa ta, El nu trece. Tu trebuie să faci primul pas, ca apoi lucrurile să se mişte în sensul tău.
Astfel, fiind conştient de El şi de tine, înveţi să te ridici greşind, plângând, iubind, simţind, fiind atât de om, şi atât de frumos.
În fiecare zi, om. Încerc. Cred. Vreau. Sper să pot.