Aparenţe sau Adevăr?

Aparenţe sau adevăr?

Ce e aparenţă în jurul nostru şi cât adevăr mai avem în noi?
Habar nu avem şi puţin ne interesează. Adevărul doare, suferinţa nu e bună, ne trezeşte, ne aminteşte că suntem oameni. Pentru orice durere există o soluţie, un tratament magic, o pastilă de uitare prin anularea coştiinţei, o aparenţă miraculoasă, ce ne protejează de adevăr.
Nu mă credeţi?
Ok, deschideţi televizorul atunci. Hai, nu e greu, serios, facem asta în fiecare zi, dar de data asta hai să fie un act conştient, deliberat. Bun. De ce am deschis televizorul? Urmăream ceva? Aşteptam emisiunea preferată unde putem plânge şi râde fără să ne străduim să ne trăim propria viaţă? Aha, am găsit-o, da, e amuzant....uite un moment extraordinar.. Ah..iar reclamă....
Nu aţi priceput ce vreau să spun, aşa e? Nici nu aveaţi cum, vă grăbeaţi să savuraţi spot-urile publicitare pentru că reîncepe emisiunea imediat. Aaa, nu aţi găsit la ce să vă uitaţi? Nu-i nimic, se găseşte, se pare că tot vă uitaţi chiar dacă nu căutaţi ceva anume. Până şi publicitatea sau "mascotele" ridicole devin interesante, avem ce critica, ne simţim bine din postura asta, avem contraexemple la care să ne raportăm, considerându-ne evoluaţi; doar nu o să recunoaştem că am făcut acest mic gest...degeaba, fără nici un scop sau că ni se induc păreri şi astfel suntem lesne uşor de manipulat pentru că rar mai gândim efectiv singuri.
 În ultimă instanţă şi plictiseala,  fuga sau uitarea sunt  bune de motive, orice . Cum să acceptăm că noi, fiinţe superioare putem fi subtil şi uşor păcălite de ce ne înconjoară, de situaţii create în mod deliberat, de lucruri, de oameni?
 Dar de ce vă place, dragilor, atât de mult, ce trăiesc alţii, ce simt ei, ce poveşti au, cât sunt de amuzanţi sau teribili?  Voi unde sunteţi şi trăiţi ...ce?
Suntem unde "trebuie", într-o aparenţă călduţă,  un locuşor somnoros în "pătuc" până la următoarea "emisiune". 
     Eroi în ziua de azi sunt cei care au curaj să trăiască, aşa vremuri am ajuns, atât de puţin adevăr e în jur. 
Care "eroi"? Acei nebuni care în loc să se uite în ecranul unui tv, sau în monitorul de ultimă generaţie, alias tabletă...se uită retrospectiv în ei, cu frică şi nelinişte...şi se văd, se aud, devin conştienţi de propria persoană şi de adevărul trăit din ei, nu "servit" dinafară, se pun pe treabă, acţionează, simt cu adevărat şi  nu pentru că trebuie, luptă pentru visele lor, nu se conformează, nu se ascund, nu se mint, nu trăiesc în aparenţă, cred, nu  renunţă niciodată.
     Lucrurile sunt simple, nu televizorul ne-a facut aşa, nici calculatorul, ci frica din noi de a trăi. Poţi să te uiţi la tv, dacă acolo găseşti răspunsul unor întrebări şi înveţi ceva, poţi să stai zile întregi cu ochii pironiţi în monitor atât timp cât mintea ta funcţionează liber şi independent. Chiar poţi?  
Dar acum eu te întreb dragă cititorule, cât de bine te cunoşti,?  Cât de mult gândirea ta raţională se aplică în tot ce faci şi mai cu seamă cât înseamnă  şi trăire în ce trăieşti? Nu contează? Raţiunea poate fi pervertită uşor de informaţii întoarse justificat, argumentate, pentru a te convinge indubitabil, dar indus, de un adevăr care nu e al tău,  cel din afara fiinţei tale, adevărul aparent.
    Eşti plin de sentimentele altora, de trăirile lor, ai învăţat să simţi în funcţie de situaţiile în care te afli,  hrănit cu tot ce îţi puteai dori, fără ca tu de fapt să fi participat conştient la tot teatrul asta, fără macar să fi hotărât tu ce te aşteaptă. Ai fost şi tu, om deştept,clar,  dus de nas. Rezultatul?? Te crezi erou în viaţa ta, faci ce au făcut şi alţii înaintea ta, faci ce trebuie, după modelul cerut de aparenţe.
    Ce ironie, nu eşti deloc "erou", eşti doar un "actor" ce se străduieşte să intre în rolul dorit, ai făcut doar ce se urmărea de la tine, nu trăieşti ce simţi. De fapt habar nu ai ce e în sufletul tău pentru că îţi e frică să intri acolo. În suflet e durere şi asta nu e bine, de asta te  ştii în siguranţă trăind conform cerinţelor. Ai fost adaptat să te fereşti de durere şi să te aperi; să primeşti semnale şi motivaţii, să aştepţi momente şi persoane, să nu ai puterea să decizi în funcţie de tine, astfel ai devenit nesigur şi slab. De ce? Pentru că tu nu mai eşti TU, eşti produsul elevat al contemporaneităţii, eşti ca toţi ceilalţi, eşti la fel ca ei chiar dacă te crezi deasupra lor,ai acţionat simplu, doar puţin diferit, dar conform "instrucţiunilor", ....aşadar eşti nimeni de fapt pentru că eşti fără tine.

     Există oameni care îndrăznesc să stingă din jurul lor toate vocile aparenţei şi să trăiască liber, fără falsă decenţă de carton,  fiind aceiaşi oameni în adevăr, indiferent de situaţie. Culmea, ei greşesc mai puţin, pentru că nu se feresc să  trăiască. Bine zice vorba aceea, " de ce ţi-e e frică, de aia nu scapi", cu cât te fereşti mai mult de greşeli după "măşti"  formale şi afectate, "calci în străchini" pe româneşte şi o faci "lată", cum s-ar zice sau .... rişti să devii frustrat, critic şi arogant, doar pentru a te proteja de propriile tale neputiinţe. Ceva din tine încă luptă timid, de asta loveşti, dar nu unde trebuie.
    Dacă eşti mai uman şi mai natural, trăieşti mai bine cu tine şi mai frumos cu ceilalţi. Omul e o fiinţă socială şi are astfel de necesităţi prin care se împlineşte, nu-i ajunge să se aplaude singur în faţa oglinzii .
   Cei care se identifică cu ei înşişi, nu cu cerinţele stupide şi formale ale posturii în care se află, se remarcă fără să îşi dorească  şi atrag invidie sau comentarii, doar pentru că au curajul să  cunoască bucuria vieţii  prin lucruri mărunte, dar atât de adevărate încât nici o aparenţă nu le poate răstălmăci. 
Ce fac ei atât de  interpretabil, poate chiar de condamnat ? Râd cu poftă de viaţă;  scriu  poezii; ascultă liniştea, savurând ore întregi procesul gândirii pur şi simplu; se joacă la orice vârstă; aleargă; zâmbesc trecătorilor; danseză pe stradă;  susţin o cauză nobilă; glumesc pe seama propriei persoane; cântă fără spectatori cu riscul de a primi o găleată de apă în cap, drept recompensă;  respectă neamul din care fac parte, nu numai de 1 decembrie;  iubesc  şi  ajută oameni care nu le sunt rude, fără să aştepte nimic în schimb,pentru că nu au sufletul îngust; au curajul să ceară ajutor, căci e un act de curaj, nu o slăbiciune să faci asta; au prieteni adevăraţi, care nu sunt de acord cu ei pentru ca într-adevăr îi iubesc  şi le vor binele; greşesc şi învaţă mereu, e uman; iubesc cu inima; visează la o viaţă şi o lume mai bună pentru că e şi în puterea lor să împlinească asta; speră în binele din oameni pentru că nu anulează binele din ei; îndrăgesc animalele; încearcă mereu, mereu; nu renunţă la ce îşi doresc pentru că aşa cer conjuncturile; nu se mint căci se respectă;  plâng din vina lor, fiind conştienţi de propria nimicnicie... 
 Da, doar cel conştient de micimea lui ajunge cu adevărat să crescă,  împiedicându-se, suferind, crezând  în visele sale, iubind viaţa ca pe un dar minunat, nu ca pe o obigaţie asumată de nevoie. Astfel găseşte scara pe care să urce....  Unde? 
În suflet, acolo e primul zîmbet, prima îmbrăţişare a mamei, prima lacrimă, primii paşi,  prima durere, prima iubire, primul gest entuziast, prima mulţumire, prima toamnă, primul eşec. 
Dar ce căutăm şi după ce tânjim inconştient? După adevăr, după acea parte din suflet, acolo unde îl ascundem în fiecare zi pe Dumnezeu. El nu e în formalismul rece şi searbăd, e acolo unde nu îl cauţi, în tine. Acolo e totul, acolo începem şi acolo ne sfârşim, asta rămâne din noi în ceilalţi, nu aparenţele. 
    Ironic, nu? Aparenţele nu rezistă decât atât timp cât le ducem pe buzele noastre în mintea celorlalţi, apoi mor odată cu noi, se aşează capacul greoi şi odată cu el uitarea, se termină brusc "emisiunea". În urmă rămâne adevărul, cel din sufletul nostru, cel lăsat în inimile celorlalţi prin dragoste adevărată, pasiune, dedicare, bucăţica aceea de Dumnezeu din noi care e veşnică, sau pur şi simplu ....marele nimic,atât de palpabil în aparenţele după care am trăit. 
   "Cine se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte pe sine se va înălţa", spune  Cuvântul fără început şi fără sfârşit, acesta e  Adevăr.
  Mai trebuie totuşi cuiva adevărul? Când e vorba să ne smerim, să creştem greu şi anevoios prin durere şi greşeală nu ne mai trebuie. Mai reale sunt aparenţele  şi imaginea  cu aplauze din oglindă. 
   Dar bine , nu uitaţi, într-o zi oglinda aia se va sparge şi vă veţi trezi din joaca asta de-a viaţa. În spatele ei veţi găsi un om fals, străin, pe care nu îl veţi recunoaşte, de care vă va fi ruşine, pentru că l-aţi uitat acolo, l-aţi părăsit şi a rămas  necrescut, slab, neajutorat. Dacă oglinda se sparge cât timp trăim şi nu avem curaj să ne iertăm şi să luptăm pentru noi, o să murim trăind cu fiecare clipă.
   Avem  totuşi opţiunea  să alegem, Dumnezeu încă s-a străduit cu toate aparenţele astea clădite de om, pentru a se ascunde, să ne păstreze un gram de libertate.
 Gata, o să închei, "ce e prea mult strică". Deschideţi televizorul, s-a terminat publicitatea şi reîncepe o emisiune oarecare...sau chiar de nu începe, tot veţi găsi la ce să vă uitaţi... sau poate... veţi ieşi la o plimbare, o oră, doar cu voi; veţi observa oamenii, nu judecându-i critic, ci privindu-i cu dragoste, la urma urmei" ce dai aia primeşti" veţi respira aerul curat prin toţi porii fiinţei, veţi gândi liber, veţi simţi frigul asta ce nu se mai termină şi îl veţi înţelege pentru că vă trezeşte, veţi alerga , întâi cu paşi timizi, apoi din ce în ce mai repezi....spre... înăuntru, spre sine. 
    De acolo începem şi acolo avem toate răspunsurile, acolo e "transmisia" în direct din sufletul nostru, cea mai reală şi cea mai extraordinară experienţă umană . Vreţi să o trăiţi? Sau mai sigură e varianta planificată, pregătită de conjuncturi, trăită şi de alţii, dorită de toţi, "televizată"?
    Eu una, voi închide televizorul, e alegerea mea, viaţa e prea scurtă  să o trăim cum cică... "trebuie". Nu am două vieţi şi mâine nu vreau să regret ce azi nu am avut curaj să spun sau să fac. Nu merită să fac compromisuri, să mă dezic de ce spun şi cred, să mă mulţumesc cu puţin, mâine...... nu o să mai fiu.
Aparenţele nu sunt Adevăr, sunt faţete false ale realităţii care duc spre nimic şi puţin.
   Amânarea şi fuga în aparenţe dorite şi calculate, nu fac decât să ne aducă frustrări, să ne simţim în cele din urmă şi mai mizerabili pentru că nu vom reuşi să fim o viaţă ce "trebuie", ce nu suntem de fapt.
    Adevărul chiar dacă doare, e singura realitate care duce mereu, indiferent cât de frică ne-ar fi să-l trăim, exact unde trebuie şi care există  şi va exista cu încăpăţânare în noi pentru totdeauna.
    De tine nu ai unde fugi, cu tine eşti mereu, poţi să fii cel mai mai bun prieten al tău sau cel mai mare duşman, asta e paradoxul libertăţii, decizia este numai a ta. 
Cum alegi să trăieşti aşadar?În Aparenţă sau în Adevăr?