Astăzi

ASTĂZI

Astăzi e o zi ca oricare alta. Dar astăzi eu sunt altfel decât ieri şi decât voi fi mâine.  Astăzi trăiesc, respir, gândesc, mâine toate acestea pot fi sau nu. Mâine pot foarte bine, pur şi simplu, să nu mai fiu.
Aşadar ce pot face eu astăzi pentru ca mâine să trăiesc, să respir, să fiu mai mult decât azi?
Pot visa, pot simţi, pot încerca să  cresc,  pot fi om.
Există şi alternativa arhicunoscută : pot fi maimuţa coborâtă din pom, care în dorinţa ei de a se  conforma cerinţelor sociale pentru a fi apreciată, va fi aşa cum îi cere societatea să fie, obedientă şi credulă, urmărind în acelaşi timp o evoluţie exterioară, relevantă şi măgulitoare.
Cine îşi mai doreşte oare să fie om în ziua de astăzi când maimuţele stăpânesc lumea? Ce inconştient ar savura elanul unui vis şi frumuseţea lipsită de avantaje palpabile a artei spre exemplu, în loc să obţină repede pentru a intra în rândul lumii: bani, familie de complezenţă, casă, carieră ?
Cine nu îşi doreşte ce vor şi au alţii, cine are curajul să trăiască, nebunia să creadă şi să  spere, puterea să simtă şi să gândească liber.
Suntem oare liberi să facem ce simţim şi ce gândim sau acţionăm în funcţie de situaţiile în care ne trezim pe parcursul vieţii? Oare hotărârile noastre ne aparţin sau sunt rezultatul mediului în care trăim şi presiunilor din partea conjunturilor create?
Nu mă înţelegeţi greşit,  nici cariera, nici casa şi familia nu sunt duşmanii visului, chiar ele pot fi vise la rândul lor. Important e să nu facem din ele scopuri pentru împlinirea unor situaţii, ci vise pe care ne dorim să le împlinim punând acolo suflet, să le dezvoltăm , să ne hrănim cu ele mereu, pentru a creşte, pentru a deveni oameni frumoşi , nu doar reprezentări umane mulţumitoare şi atât.
Când frica este asociată unui astfel de vis, când nu vizualizezi clar un viitor, când vrei şi cauţi motive să renunţi la  fiecare impas, când oboseşti să speri, când plângi de fericire fără să câştigi la loto şi fără să te bucuri de ce e al tău, doar pentru că ai adus o bucurie unor necunoscuţi, când emoţia e atât de puternică încât îţi e ciudă că nu o poţi controla, când ai puterea să recunoşti că eşti slab, când evoluţia ta se transferă din interior spre exterior, fiind mai bun, mai modest, mai iubitor nu de sine, ci de oameni, eşti pe drumul cel bun.
Când eşti mai sigur pe tine, mai convins că faci ce trebuie, mai argumentat, motivat material şi circumstanţial, când vezi schematic un viitor programat, când devii arogant şi egoist, du-te şi... bea puţină apă.... învaţă să respiri şi trezeşte-te: viaţa nu e o tablă de şah unde anticipezi mişcările adversarului şi ale pionilor tăi, e un dar, e un "talant" pe care îl poţi înmulţi prin bogăţia ta sufletească sau îl poţi îngropa într-o situaţie sigură şi confortabilă din care îţi va fi frică toată viaţa să ieşi.
Astfel poţi trăi monoton şi formal, sigur şi fără griji majore, singura şi cea mai mare preocupare a ta fiind aparenţele, cum să îţi fie bine  şi cum să faci bani pentru a asigura ţie şi celor din jur existenţa. Ai să te zbaţi plin de elan în terciul materialităţii, căutând relevanţe şi împliniri care să îţi confirme importanţa, ai să devii plin de sine şi arogant, crezându-te superior de multe ori, dar o să îţi lipsească mereu ceva şi mereu vei căuta pentru că doar tu, ţie, nu îţi eşti de ajuns. Şi animalele îşi iubesc puii, şi criminalii îşi  iubesc în felul lor pruncii, pentru că se iubesc pe ei, e natural şi firesc, nu e împlinire şi nici evoluţie. Puţini dintre noi înţeleg că nu iubindu-te pe tine şi ce e al tău ajungi să evoluezi, că într-un suflet îngust nu e loc de evoluţie, că nu poţi creşte şi înmulţi ce ai doar pe un palier al sufletului, ci lucrând pe toate trei: simţire, voinţă, raţiune.
De ce? Pentru că noi, oamenii, şi nu maimuţele obediente, avem suflet. Acela trebuie să crească, altfel murim de tineri, acela trebuie hrănit, căci are şi el nevoile lui, pe care  doar raţiunea pragmatică sau acţiunea goală nu le pot împlini. Ajungem de prea multe ori să confundăm liniştea şi siguranţa cu mult dorita fericire, ignorând nevoile noastre sufleteşti, adormindu-le.
Prostii? Bine atunci, stai o clipă şi gândeşte-te...De ce te impresionează atât de mult deşi nu recunoşti, emoţia unei melodii, frumuseţea unei zile senine, frunzele toamnei, valurile mării, un film bun deşi nu e bazat pe fapte reale, îmbrăţişarea cuiva drag, liniştea cimitirului, zâmbetul unui copil pe care nu îl cunoşti, bucuria prietenilor, suferinţa unui  bolnav, recunoştinţa unui străin căruia ai avut timp să-i zâmbeşti, sa-i aduci o bucurie sau sa-i dai un sfat..? Şi aici poţi continua cu tot ce te faci să simţi, să ai aceea emoţie timidă, care îţi aminteşte din când în când că ai şi suflet, nu doar că exişti.
Toate acestea nici nu se pot cumpăra, nici nu ne aduc fericirea, dar ne vor hrăni sufletul, căci fără el suntem morţi, deşi trăim.
Fericirea nu e aici, nu vă amăgiţi inutil, nu o veţi căpăta alergând după medalii, ascunzându-vă neputiinţele în realizări materiale, iubind egoist doar ce vă aparţine, limitându-vă existenţa la " astazi".
Mâine, fără suflet, e ca şi cum astăzi deja ai murit.