Alb murdar
Sufletele ne ruginesc sub albul murdar,
suntem unii de alţii prea departe,
iar zăpada fără gust, topeşte punţile dintre noi.
Distanţa ce ne apropia odată zâmbind,
devine glacial, direct proporţională
cu despărţirea definitivă
dintre frunzele căzute şi copacul lor.
Ele - aşezându-se cuminţi,
aşteptând, crezând... sperând;
întâi aprinse, vii,
vorbind în culori şi luminând amintiri,
protejând cu încăpăţânare
rădăcinile trunchiului mândru şi gol...
El - semeţ, rătăcit în golurile simţurilor scuturate;
cu crengile îngheţate, sfindând în şuier zgârietor,
fără a se pleca, fără a mulţumi,
ca nu cumva din zbor,
vreo frunză îndrăzneaţă să cuteze a se lipi înapoi.
Aşternem şi înnegrim putrezit suflete-frunze la picioarele copacului gol.
Unde e frumuseţea toamnei din suflet?
Am amestecat anotimpurile,
încătuşând culorile lacrimilor din ploile lungi,
în cristale false ale unei ierni surogat.
Fără timp.
Fără culoare. Fără alin. Fără sens.
Am uitat că noi, încă mai suntem... oameni.
Sufletele? Ne ruginesc paralel cu tăcerea
...sub albul murdar.
