Soarele apus

Soarele apus

Lumina soarelui apus, mai stăruiește încă,
În mintea celui nesupus de marea cea adâncă,
Dar o furtun-a năvălit în zbuciumul uitării
Și-o noapte rece s-a născut, în necuprinsul mării.

O.., mare fără de cuprins și fără calde lacrimi,
Ți-ai adormit în somn adânc și neștiute patimi,
Un biet neputiincios de om, ce n-a simțit durere,
Dar aruncându-l în adânc, a căpătat putere.

Și ce putere, de temut, i-a născocit furtuna,
Tot vâjâind și  hăulind, a înălțat minciuna
Că soarele, cel spre apus, nicicând nu existase,
A ars cândva un lemn de foc, scrum înroșit rămase.

Zadarnic omul adormit, visa, dorind un soare,
Furtuna-i tot ce domina, în zori, pe-ntinsa mare,
Și răzbunându-se pe vis, perfid, îl murdări,
Călcând pe el, se ridică prin verbul ”a trăi”.

Lovind, el mândru s-a făcut, hrănindu-se cu fiere,
Un soare cald a prefăcut în mâzgă și durere.
Nici lacrimi și nici adevăr, nu au învins minciuna,
Pe cerul mării înnorat, va stăpâni...furtuna.