Ciobanul și oile
Pagină de carte,
pentru Andreea, cu drag
pentru Răzvan Nicolae, de ziua lui
*
Ce ascunde mintea
unui copil?
Câte uşi lăsăm deschise în copilărie şi nu le mai închidem
niciodată?
*
Nu odată au
adormit toţi trei singuri, fără povești, cu frica în sân că nu-i apără nimeni, că nu e nimeni
acasă...
Singura poveste
spusă de mama, care nu era şi temă la şcoală sau ceva de învăţat, e povestea
cu oile. O ştiţi?
„-Era odată un
cioban care avea o turmă de oi...” Pare o
poveste cu tâlc, nu?
„Aşa...şi tot
păscând el oile, a ajuns la o punte, sau un podeţ...iar oile trebuiau să treacă
şi ele pe acolo; nu încăpeau toate, aşa că, trebuiau să treacă câte una....şi
încă una...
Mai trece ...o oaie...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o
oaie...”
„-Mama, dar câte
oi avea ciobanul?” întreabă Iulia, obişnuită fiind, deși copil, ca toate să
aibă o explicație, ordine şi logică. Se
plictisea evident deja, dorind să ştie
ce urmează .
„-Și-ncă o
oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”, continuă mama cu glas stins de
oboseală.
După un serviciu epuizant, cu
ture de noapte, navetă, 3 ore dormite din 24, mormane de rufe spălate la mână,
mâncare pentru toţi şi curăţenie, era
clar că povestea avea să continue la fel cum treceau zilele mamei...fără
început şi fără sfârşit”.. şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”
„-Mama, dar nu au
trecut toate oile? Câte erau?”
„- Mai sunt, nu
au trecut toate, ai sa vezi...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”
" - Mamă și cum aflăm câte sunt?" întrebă Nicolae, aproape adormit, voind să afle totuși finalul poveștii.
" - Le numărați...." șoptește mama deja cu ochii închiși.
„-Au trecut 384
mama, nu sunt cam multe? „ insistă Elena.
„Nu, mai sunt...
ai să afli la urmă câte sunt... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”
*
Unde o fi fost
tâlcul poveştii ? Poate se referea la zilele noastre care trebuie să treacă una
câte una şi nu toate deodată, cu răbdare şi mereu cu tenta aceea de
necunoscut, mereu peste un pod, iar apoi habar nu avem către ce.
Noi, trebuie să fim atenți, să observăm, să numărăm.
Nu știm câte zile mai avem de trăit şi totuşi ne bucurăm că
ele trec, parcă ne-am grabi undeva.
*
E linişte, rece
şi umed în cameră, parchetul scârţaie fără să îl atingă nimeni, iar Iulia încă
nu doarme. Se tot gândeşte.... iar inimioara ei e cât un purice, abia respiră.
Gândește clar, logic și se încurajează singură, așa cum e deja obișnuită. Nu are cine să fie în cameră, chiar dacă e întuneric, nu e nimeni, nu există nici fantome, nici „bau bau”.
Dar tot o cuprinde frica, aşa, ca un cleşte, se ghemuieşte lânga mama, încercând să își încălzească piciorușele mereu reci şi adoarme, gândindu-se la oi.
Nu a înțeles nimic din povestea asta fără nici o noimă, iar finalul nu l-a aflat niciodată.
Gândește clar, logic și se încurajează singură, așa cum e deja obișnuită. Nu are cine să fie în cameră, chiar dacă e întuneric, nu e nimeni, nu există nici fantome, nici „bau bau”.
Dar tot o cuprinde frica, aşa, ca un cleşte, se ghemuieşte lânga mama, încercând să își încălzească piciorușele mereu reci şi adoarme, gândindu-se la oi.
Nu a înțeles nimic din povestea asta fără nici o noimă, iar finalul nu l-a aflat niciodată.
Atunci şi-a pus ceva în gând : să inventeze ea
poveşti, unde şi ea are un rol cât de mic, şi toate, toate, să aibă înţeles şi
final fericit.
A fost odată.....
Ce frumos !
RăspundețiȘtergereMulțumesc Ioana!
RăspundețiȘtergere