Pagină de carte

Ciobanul și oile

                                                                                             

                                                                                               Pagină de carte,

                                                                                               pentru Andreea, cu drag 

                                                                                               pentru Răzvan Nicolae, de ziua lui

                                                                        * 

Ce ascunde mintea unui copil? 

Câte uşi lăsăm deschise în copilărie şi nu le mai închidem niciodată?

                                                                       * 

        Nu odată au adormit toţi trei singuri, fără povești, cu frica în sân că nu-i apără nimeni, că nu e nimeni acasă...

Singura poveste spusă de mama, care nu era şi temă la şcoală sau ceva de învăţat, e povestea cu oile. O ştiţi?

„-Era odată un cioban care avea o turmă de  oi...”  Pare o poveste cu tâlc, nu?

„Aşa...şi tot păscând el oile, a ajuns la o punte, sau un podeţ...iar oile trebuiau să treacă şi ele pe acolo; nu încăpeau toate, aşa că, trebuiau să treacă câte una....şi încă una...

Mai trece ...o oaie...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

„-Mama, dar câte oi avea ciobanul?” întreabă Iulia, obişnuită fiind, deși copil, ca toate să aibă o explicație, ordine şi  logică. Se plictisea evident  deja, dorind să ştie ce urmează .

„-Și-ncă o oaie... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”, continuă mama cu glas stins de oboseală. 

După un serviciu epuizant,  cu ture de noapte, navetă, 3 ore  dormite din 24, mormane de rufe spălate la mână, mâncare pentru  toţi şi curăţenie, era clar că povestea avea să continue la fel cum treceau zilele mamei...fără început şi fără sfârşit”.. şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

„-Mama, dar nu au trecut toate oile? Câte erau?”

„- Mai sunt, nu au trecut toate, ai sa vezi...şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

" - Mamă și cum aflăm câte sunt?" întrebă  Nicolae, aproape  adormit, voind să afle totuși finalul poveștii.

"   - Le numărați...."   șoptește mama deja cu ochii închiși. 

„-Au trecut 384 mama, nu sunt cam multe? „ insistă Elena.

„Nu, mai sunt... ai să afli la urmă câte sunt... şi-ncă o oaie... şi-ncă o oaie...”

                                                                              

                                                                            *

        Unde o fi fost tâlcul poveştii ? Poate se referea la zilele noastre care trebuie să treacă una câte una şi nu toate deodată, cu răbdare şi mereu cu tenta aceea de necunoscut, mereu peste un pod, iar apoi habar nu avem către ce. 

Noi, trebuie să fim atenți, să observăm, să numărăm. 

Nu știm câte zile mai avem de trăit  şi totuşi ne bucurăm că ele trec, parcă ne-am grabi undeva.

                                                                           *

        E linişte, rece şi umed în cameră, parchetul scârţaie fără să îl atingă nimeni, iar Iulia încă nu doarme. Se tot gândeşte.... iar inimioara ei e cât un purice, abia respiră.
Gândește  clar, logic și se încurajează singură, așa cum e deja obișnuită. Nu are cine să fie în cameră, chiar dacă e întuneric, nu e nimeni, nu există nici fantome, nici „bau bau”.
 Dar tot o cuprinde frica, aşa, ca un cleşte, se ghemuieşte lânga mama, încercând să își încălzească piciorușele mereu reci şi adoarme, gândindu-se la oi. 
      Nu a înțeles nimic din povestea asta fără nici o noimă, iar finalul nu l-a aflat niciodată.

 Atunci şi-a pus ceva în gând : să inventeze ea poveşti, unde  şi ea are un rol cât de mic, şi toate, toate, să aibă înţeles şi final fericit. 

 A fost odată.....